Sunt momente când „N-am” poate să îmi aducă atât de multă bucurie.
„N-am” decât o cană să beau apă, „n-am” unde să îmi pun rochița la uscat, „n-am” decât patru farfurii.
Acolo e semn că își fac loc noi începuturi și că începe exercițiul traiului mai simplu. Și parcă începe să îmi placă. „N-am” nici prea mult timp de pierdut să aranjez lucruri inutile, „n-am” nici prea mult praf de șters, „n-am” nici atâtea rufe de spălat.
Acest „n-am” aduce, de fapt, mai mult timp pentru cele cu adevărat importante.
Viața, cumva, se ocupă să simplifice peisajul vieții noastre, ca să putem face acest exercițiu al reamintirii: „De cât de puține lucruri avem nevoie ca să putem trăi?”.
Acest „n-am” ne ajută mai ușor să ne ancorăm într-o candelă aprinsă, să ne ocupe mai puțin mintea și să lase simțirile noastre să se așeze altfel. Să fim mai mult în prezentul nostru, necondiționați prea mult de „a avea”.
Sunt dăți când „n-am” ne pune în față un infinit de posibilități din care să alegem „mai puținul” care ne ține sănătoși.
„N-am” ne pune o oglindă mare în față, pe care, doar acoperind-o, nu mai putem vedea ce redă ea. Cine sunt eu când nu „am”? Îmi place ce arată oglinda vieții mele? Sunt eu un om eliberat de lucrurile materiale? Mă pot ancora cu adevărat în mine, când în jur e mai puțin?
Atunci apare marea întrebare a vieții: când „n-am”, ce am, de fapt? Și cine sunt?
Sunt momente în care „n-am” este cel mai mare dar al vieții, proba pe care viața ne mai pune să o dăm din când în când…
Și atunci realizăm, iar și iar, că pe „am” îl putem lega de foarte puține lucruri. Îl putem lega de oamenii dragi, de Dumnezeu, de momente care rămân în suflet ca sigiliul unei ștampile.
„N-amul” ne pune în fața a ceea ce „avem cu adevărat”. Acel „am” care contează și ne ține sănătoși la minte, trup și suflet.
Cine sunt când „n-am”? Omul bogat sau cel sărac?
Probabil v-ați dat seama deja la ce bogăție mă refer.
Sunt momente când „n-am” poate să devină cea mai frumoasă mărturie de recunoștință sau cel mai întunecat loc din care pare că nu ieșim. Când „n-am”, ce mă salvează cu adevărat? Lucrurile cu care îmi îmbăt privirile sau ceea ce am adunat în suflet?
Când „n-am” apare în viața noastră prea mult, să ne întrebăm dacă viața se petrece. Când „n-amul” nu condiționează viața, este cea mai frumoasă cale spre noi.
Mulțumesc, Doamne, pentru fiecare „n-am” care mă aduce mai aproape de Tine.
Sunt dăți când „n-am” este cea mai frumoasă invitație către bogăția din noi.
Andreea R. Crainic