Dacă nu a fost aruncată de vreo două ori rufa de spălat, nu iese curată, vă zic. Dacă nu a fost pusă pe față, sub forma de căciulă și jucat cucu bau cu ea, nu iese albă ca lacrima.
Drumul rufelor de spălat, până să ajungă în mașină, e luuung și anevoios. Are de traversat o cameră întreagă și un hol de câțiva metrii, iar când în sfârșit ajunge la ușa bucătăriei, acolo unde e doamna mașină, mai are de jucat vreo câteva roluri. Rolul de preș, rolul de minge, rolul de ia să vad ce se întâmplă dacă?
Cel mai amuzant e când vine neașteptata tornadă de pantaloni murdari, fix în capul tău, provocată de mânuțe curioase de bebeluș.
Și, pânâ când piciorușele grăsuțe nu probează sosețele cu miros de omușor frățior, nu ajung în cuva minune.
Mămicia e, da, așa cum ați citit, și despre spălat rufe murdare. La propriu. Că doar nu e despre lăsat copii murdărei, piciorușe neîncălzite de texturi curate sau trupuri neîmbrăcate de haine igienizate. Mămicia e despre totul.
Treci într-o secundă de la menajera de serviciu, la specialistul în gestionarea emoțiilor…pe toate le faci. Pe loc ești multitasking, fără să apară în vreun curriculum.
Mămicia e și despre a face lucruri cu picioarele, când mâinile sunt ocupate. Nu știați? Aflați că atunci când mâinile îți sunt ocupate, cu două suflete de copii, apare instantaneu degetul mare de la picior să servească drept înlocuitor. Vine singur, nici măcar nu este chemat la apel.
Poți ridica lucruri, poți împinge căruț. Multe poți face cu picioarele, când mâinile servesc puii de oameni.
Ce vreau să zic este că atunci când ești mamă (părinte) vin puteri nebănuite. Nu știi de unde le ai, creierul găsește soluții instantanee și funcționale. Pe bune. Brațele ți se lungesc, ele n-au limită de greutate. Încap multe în ele. Și lucruri, și oameni, și iubire. Și multe rufe de spălat.
A fi mama e un exercițiu zilnic de răbdare continuă. Făci un lucru pe care înainte îl făceai în 10 minute, într-o oră. Parca timpul încetinește în fața micilor puișori. Ei n-au ceas! Au doar momente, oportunități de învățare. Au doar acum. N-au și „mâine hăinuța aceasta trebuie sa îmi îmbrace trupușorul!”. Au doar, „mă joc cu hăinuța, cu mama lângă mine. Mi-e cald și bine, înconjurat de atâta iubire și răbdare”.
Chiar dacă tu visezi să le vezi întinse!
Hai, Serafime, bagă șosetuțele în masină! N-am să-i spun așa. O sa mă opresc și-am să mă trezesc spunând, cel mai probabil, da, puiule! Șoseta? Văd că vrei să o pui în picior, vrei sa te ajut? Ce piciorușe dolofane ai, să le pupe mama!!! Oooo, ai reușit să o pui! Șoseta??Daaaaa….te-ai încalțat singur! Bravoooo!! Da puiule da, și tocmai ți-ai pus în cap pantalonii lui Nectarie și doar gurița se vede cum face cucu bau!
Nu e Sera, unde e Sera!?
Se dilată timpul, și la propriu și la figurat. Te trezești peste câteva ore, cu un fel de victorie pe chip, că ai luat pantalonii, ce erau pe post de ascunzătoare, în mână și îi întinzi cu un zâmbet firesc pe chip. Ooo, dar vai și șosetuțele, care acum miros a bumbac.
Și brusc, îmi dau seama că în loc de rufe, acum întind amintiri pe culme.
Copiii au azi, n-au mâine, nici ieri. De ne-am alinia cu azi al lor, mâine n-ar mai fi o grijă pentru noi, căci nici nu e al nostru. Ei nu-și vor aminti niciodată câte haine curate au îmbracat trupușoarele lor, dar sigur își vor aminti că și spălatul rufelor poate fi făcut cu iubire.
Să ne citim cu bine!
Andreea R. Crainic