Moș Crăciune,
Pune în fereastră la mama fețe curioase de copii, să o colinde, iar în dimineața de Crăciun cuprinde-o cât să simtă îmbrățișare de fiice și de nepoți.
La mamaie care stă în pat, adu-i un vis. Arată-i în vis cum că merge, du-o prin toate locurile de care îi este dor. Poart-o ușor ca pe un nor și apoi așeaz-o iar în patul ei cu inima încărcată de viață, o să-i mai ajungă câteva zile bune.
La oamenii dragi așterne liniște la uși, pe preșul din fața casei, că atunci când vor veni colindători să se-așeze colinda în tihnă. Moșule, am mult să-ți dau de lucru. Mergi în România mea, în Italia, în Spania, în Franța, în America. Mergi moșule unde mi-s oamenii dragi și pune în cozonacii lor puțină adiere de mamă, puțin zâmbet de tată. Ce să-ți fac moșule dacă nu mai suntem adunați, nu mai locuim pe aceleași străzi, în aceleași case, nici măcar în aceleași țări. Suntem împrăștiați, dar în fiecare an de sărbători sună clopotele a adunare de la care nimeni nu lipsește.
Ne adunăm mereu în suflet. Acolo nu lipsim niciodată. Fizic nu reușim să străbatem granițe, avem rânduielile vieții care de multe ori ne țin pe loc. Dar la adunările din suflet nu s-a întâmplat vreodată cineva să lipsească. Ne mai adunăm și în vreun apel video, dar niciodată nu contăm pe tot atâta prezență cât în suflet. În noaptea când steaua luminează și se vestește nașterea Lui Iisus, mirosim scutecele Domnului din farfurie și gândul ne dă întâlnire. Ne întălnim nepoți, frați, surori, verișori, vârsta nu e limită de participare. Poate doar bebeluși sunt scutiți….ei au treabă să se mai nască odată cu bucuria nașterii pruncului Iisus.
Moșule, te rog, acolo unde lipsește, mai pune sănătate. Mai ales la mama în inimă. Întinde măcar o felie subțire și lasă pe cei bolnavi să se ospăteze cu ea. Măcar de sărbători.
Unde e singurătate, pune alinare și umple golul, unde nu e mâncare lasă o pâine pe prag, unde nu-i iubire…adu Tu.
Mie, Moș Crăciune. Ce să-mi aduci? Prea mult nu-mi doresc…dar îndrăznesc totuși, umple tolba cu sănătate pentru Nectarie și Serafim și nouă, părinților, zile să ii vedem umblând în ea. Ăăăă, și nu uita totuși acadeaua aceea….să-l mai văd pe Nectarie cum îi plouă pe ea. Aaaa, și doar acei pufuleți lui Serafim, să-l văd cum își umple gurița cu câte unul.
Lui Andrei al meu, dă-i sănătate să ia pe umerii lui de uriaș și să ne poarte prin viață…pe noi, familia lui. Moș Crăciune, cu dorul. Ce-ai să faci cu el? Ademenește-l și adoarme-l în brațele tale, apoi așează-l înapoi în suflet. Să se mai liniștească și el. Când îsi va face somnul de frumusețe se va trezi și cu chipul lui odihnit ne va cuprinde iară. Dar acum, adoarme-l puțin. Nu de tot. Că și dorul are rostul lui.
Azi m-a sunat mama, ningea acasă! Cu fulgi mari, ograda era albă, prispa udă, ningea lin. Aceleași leagăne care nu se legănau, cu stratul de zăpadă pe ele. În gardul de lemn atârna arcul lui Nectarie, cu un strat alb de zăpadă. Îl așteaptă la vară să tragă cu el. Arcul își așteaptă cuminte în gard micul arcaș. Câte are să-i povestească micului arcaș la vară.
Ne-a trimis mama și un video, pe fundal i se aude glasul: haideți copii la zăpadă!!!
Haide că venim mâine seară în Ajun. Acolo în suflet. Până mâine să faci pârtie, să alunecăm cu dor pe ea, pe fundal de Pruncul Împărat al mâicuțelor de la Cămârzani. Așa să ne fie ajunul, pruncule Iisus. Lasă steaua de la Betleem să lumineze peste grijile noastre, peste neputințele noastre, peste doruri, peste lipsuri, peste prea multul pe care îl punem pe masă. Lasă lumina plăpândă a stelei să lumineze până în suflet, acolo unde ne dăm întâlnire și facem pârtie…să putem să spunem mâine, la lumina candelei de lângă brad Hristos se naște, Slăviți-l.