Noi plouăm.
Uneori plouăm cu iubire, cu bucurie, cu recunoștință. Alteori plouăm cu furie și frustrare, cu resentimente și indignare. Copiii plouă și ei, mult și des. Daaa, plânsul e ploaia lor.
De aceea, uneori noi, adulții, scoatem umbrelele ca să ne apărăm de picăturile de ploaie. Când copiii plouă furie, noi stăm sub pelerine, protejați în carapacea noastră. Dar când ei plouă cu bucurie, stăm în ploaia lor ca într-o ploaie caldă de vară. Ne lăsăm bălăciți de ea, ne scaldă, deși ei plouă cu găleata.
Dar atunci când noi, adulții, ne punem umbrela, ei se opresc din plouat. Se opresc din conectat. Inimi. Nu se pot prinde de oamenii în pelerine, care îi privesc sfioși. Nu reușesc să ajungă la noi. Iar noi nu reușim să simțim ploaia lor pe pielea noastră. Să le fim în suferința lor.
Și, deseori, nu ajungem să îi înțelegem. Umbrela ne ferește, de fapt, de ei.
Deasupra noastră, ei, copiii, ancorează zilnic un curcubeu de emoții. Pe care nu-l vedem dacă suntem sub ale noastre pelerine. Dar dacă ne lăsăm în jocul ploii lor, simțim și ultima picătură a lor. Și le putem sta alături, indiferent de vremea din sufletul lor.
Un curcubeu peste furtunile dintre noi, iar la capete — conectare și liniște.
E o liniște colorată. Așa se vede de afară. Iar nouă, în ploaia aceasta, curcubeul care ne-a conectat ne ajunge întru multe lungimi de zile. Ne ține… e firul invizibil dintre noi. Puternicia noastră.
Haideți să scoatem pelerinele și să ne închidem umbrelele. Noi, părinții.
Să ne lăsăm scăldați atunci când plouă copiii noștri… Când plâng, exact.
Ei plouă peste noi ca să ne crească. Nu știați încă? Noi creștem, dacă vrem. Ei cresc oricum. Și, în pelerinele noastre, le rămânem mici.
Ce dacă-s furioși?! În furtuna lor, eu sunt copacul cu rădăcini. Mă ancorez în mine și mă smeresc. Le dau mâna ca să îi ajut să traverseze furtuna care pare că face ravagii în ei. Daunele nu vor fi atât de mari dacă îi ținem de mână.
Să ne plouă cu ei, cu tot ce simt. Căci doar peste noi pot ploua ei liberi! În lume poate nici nu vor ploua. Nu vor îndrăzni mereu. Poate vor ploua doar în ei și se vor face tot mai mititei.
Măcar acasă să plouă peste noi. Să se scuture de griji și nevoi. Să devină NOI. Și nu purtători de ploi și furtuni.
Să lăsăm umbrela jos. Să fim mâna caldă care duce cu ei furtuna și merge contra oricărui obstacol, întotdeauna. La brațul lor.
Eu mă gândesc așa:
Atunci când plâng, copiii nu sunt urâți. Sunt de o frumusețe firească — aceea de a fi OAMENI!
Când vor fi mari, poate că voi sta în pelerina mea și voi aștepta o palmă caldă în care sufletul meu să plouă. Dar ei vor sta în pelerina lor cea nouă.
Ce-aș mai putea să le spun atunci? Le-am rămas mică… Iar ei vor fugi acum după uriași — aceia peste care a putut să plouă o viață nouă.
Dar astăzi încă mai am timp să mă ridic smerită, să ies din pelerina mea, să închid umbrela și să îi las să plouă… peste mine. Să mă cresc odată cu ei. Cu băieții mei.
Că n-aș vrea să le rămân mică.
Andreea R. Crainic