Marea sărată din noi, de cele mai multe ori, e calmă, valurile abia dacă se lovesc de mal.
Se oglindesc în ea cerul senin și peisajele vieții. Din când în când un nor, stoluri de păsări zburând, soarele, luna și stelele. Viața cotidiană.
Până când apare acea furtună neanunțată și valurile se lovesc greoi de mal. Se lovesc și doare. Și atunci apar ele, lacrimile.
Mereu sărate, rareori dulci. Varsă cu ele furtunile din noi.
Ele, lacrimile, sunt uneori de fericire dar, de cele mai multe ori, aduc cu ele furtuni nestăvilite. Se preling ușor pe obraz și te golesc de tot surplusul din tine.
Gustul lor sărat arată că ai gustat din plin vârtejul de pe mare, că ai stat în mijlocul furtunii fără scut de apărare. Așa, OM, cum ești. Fără pelerină de ploaie, doar tu cu Dumnezeu.
Lacrimile au săpat în obrajii tăi și-au făcut canale de scurgere și s-au vărsat. Iar în curgerea lor ai gustat săratul din ele. Ai gustat greul, dar apoi îi dai drumul pentru totdeauna. N-are să mai fie în tine. Te eliberezi.
Lacrimile tale sunt curcubeul de după ploaie care vestesc că furtuna a trecut și că un timp va fi iar senin. La poalele greului se așterne tăcut binele. Pentru încă un timp.
Lacrimile, o mină de sare dar, în același timp, un univers de consolare.
Ele, lacrimile, de multe ori refuză să iasă și fac lac de plin în tine și usucă obrajii tăi, dar înăuntrul tău este potop.
Și-atunci, când săratul transparent din tine se prelinge pe chip te simți mai ușor, căci te-ai vărsat de greu.
Marea sărată din tine își sparge valurile din când în când prin ochii tăi.
Ele, lacrimile, te storc de prea plinul pe care-l simți greoi.
Îți reconstruiesc aripile pentru a zbura din nou spre tine, peste întinsul liniștit al vieții tale cu multă acceptare.
Lasă marea sărată din tine să curgă, deși e stătătoare, deseori. Fă-o fluviu.
Ai să simți dulcele de după. Acel dulce de OM care trăiește viața cu toate ale sale.
Da! Tu, Andreea.
Și tu, drag cititor.
Andreea R. Crainic