Jurnal de înțărcare

Stau și îl privesc. Mă privește continuu de cinci minute. Se joacă cu degețelele lui mici în muntele acesta moale din care curge lavă albă și hrănitoare.  

Pentru el viața a început să curgă pe acolo și prin ochiii care l-au privit constant, în timp ce se hrănea.  

E linia directă prin care am curs eu (mama) și el, împreună.  În aceeași respirație, aceleași priviri și mângâieri.  

Pentru mine, mama, poate fi ultima dată când îmi hrănesc puiul. Acest pui.  

E o separare, un NU SE MAI ÎNTOARCE. Un NU O SĂ MAI FIE NICIODATĂ AȘA.

Când se mai întoarce bebelușia lui? Mă așteaptă o veșnicie fără ea. Atâta a fost.  

Acești ochi ca măslinele mă privesc încrezători că va fi bine, în timp ce în ochii mei se adună deja o mare sărată ce-și face loc. Are să curgă după ultima alăptare.  

Ce este înțărcarea? Puțin se vorbește despre ea, prea puțin se lasă simțită.  

Puiul meu poate să se hrănească. Pe lângă asta poate să facă multe altele. Renunțarea la țiți sunt primele lui aripi care îi cresc. N-are să poată să zboare, dar are să încerce.   

Poate de aceea privirea nesigură și puțin speriată în timp ce mai stoarce câteva picături de lapte matern. Elixirul vieții.  

Pentru MAMA inima protestează. Fiecare înțărcare aduce și puțină, sau mai multă, învinovățire.  

Corpul se resimte și el.  

Fiecare milimetru din mamă se reorganizează pentru o nouă ordine a firii. Pe pui îl așteaptă viața, pe ea nostalgia veșnică după bebelușul ei care nu are să mai fie niciodată bebeluș. 

Și când mă gândesc la nopțile acelea grele în care alăptam de zece ori, eram epuizată și aș fi dorit, din răsputeri, să se termine… 

De-aș fi avut imaginea aceea din elicopter. Să-mi fi șoptit atunci la ureche cu voce de bebeluș: mamă eu cresc, tu ce faci?  

Dulcea călătorie a alăptării.  

Dulcea-amăruie călătorie a înțărcării. Pe de o parte dulce, căci puiul îmi crește, devine omuleț capabil de și mai multe. Pe de altă parte, amară, pentru că în mine va rămâne veșnic nostalgia mirosului de păr transpirat. Vor rămâne veșnic pe pieptul meu impregnate aceste degețele pufoase.

Și pe retina mea se va întipări pentru totdeauna această privire, veșnic stătătoare.  

Înțărcarea, ce puțin se vorbește despre ea.

Ultima alăptare, paradox de bucurie și durere. Eliberare și încătușare, în același timp. Colivie de nostalgie după puiul care crește mare. Ce mă fac eu oare?  

Rămân în pragul vieții să-l aștept o veșnicie. N-are să se mai întoarcă bebeluș, ci are să aducă bebeluș… 

M-aș îneca în marea mea, dar de mâine puiul meu va încerca să zboare. Iar eu trebuie să fiu acolo să văd că aripile îi cresc corect și că nu-i sunt niciodată frânte.  

Ce-am curs să se ducă, ce n-am curs să se strângă. Are să fie nevoie în alt moment al vieții lui.  

Acum, puiul meu se ridică, ca un fluture, pe deasupra celor doi munți pufoși. Eu doar pot să stau să-l țin în palmă, să-i admir culorile, să întind și cealaltă palmă să-l prind. În cazul în care nu este pregătit, să cadă iar în palma mea. 

Cândva are să vadă înălțimi ale vieții, iar eu o să fiu acel punct din univers de la care a plecat TOTUL. 

Am înțărcat pui de om!  

Am înțărcat suflet de mamă care n-are să mai miroase niciodată parfum de păr transpirat, lapte și pălmuțe pufoase.  

Are să miroasă însă urme de copil căruia nu-i pasă să lase în urmă trecutul pentru a trăi ACUM-ul.  

Bucură-te, mamă de alăptat, bucură-te de plimbat, de trezit, de obosit, de iubit.  

Cândva brațele se vor lungi după astfel de momente, dar oricât de mult se lungesc n-are să mai ajungă puiul acela de om complet dependent de tine.

Are să ajungă poate un adult în toată firea, ale cărui brațe vor fi ocupate să îmbrățișeze viața, cu toate ale sale.  

El pleacă și tu rămâi veșnic MAMĂ.

Pentru MINE se încheie o călătorie, pentru EL începe una nouă. 

Andreea R. Crainic