Când nu ne auzim gândurile, nu ne alegem aproape niciodată pe noi. Nu ieșim din zgomotul vieții să privim spre noi. Înăuntru. Ne lipsește curajul de a face asta.
Am ajuns la concluzia că cel mai are curaj este acela de a sta cu noi înșine.
Căutăm să umplem statul cu noi cu multe zgomote lumești și exterioare. Ne împrăștiem, numai, numai să nu mai stăm în acea liniște care țipă la noi.
Țipă să o auzim. Să ne lăsăm duși în ea. Pentru că în acea liniște ne vedem pe noi, așa cum suntem. Liniștea este de fapt un far de lumină peste neputițele noastre, pe care căutăm să îl acoperim cu cât mai multe preocupări exterioare și lumești. E dureros să privim sincer înăuntru.
Nu mai stăm cu noi.
Umplem liniștea cu griji și nevoi.
N-avem curajul să ne ascultăm. Gândurile, trăirile.
Le aruncăm în noi unele peste altele și ne așteptăm ca după un timp să le găsim așezate frumos. Dar ce găsim este țipăt interior într-o liniște asurzitoare. Ne găsesc anxietățile, depresiile și toate bolile secolelor. Pentru că e dificil să stăm cu noi. Cel mai dificil exercițiu pentru noi. Să ne auzim, în sfârșit, după ani de surzire sufletească.
Statul cu noi sincer doare. Dor neputințele. Și atunci le acoperim cu lucruri materiale, care ne aduc fericiri de moment, dar nu fericirea cu sens.
De-am avea curajul să ne însoțim cu liniștea noastră. Să ordonăm interiorul nostru.
N-avem curajul să stăm cu noi.
Ne aruncăm în griji și nevoi.
Ne asurzește lumea. Ne asurzim simțurile și cele mai fine gânduri interioare devin zgomote de care fugim.
Nu mai știm să FIM în liniște. Liniștea ne sperie. O acoperim cu radio, podcast, muzică, cărți audio. Orice, numai să nu stăm singuri.
Liniștea ne somează! Noi nu vrem somații. Vrem soluții, rapide. Pansamente de unică folosință peste care curând are să se așeze alte răni. Ne punem lumea ca pansament pe suflet.
Nu punem sufletul ca pansament pentru lume.
Nu mai stăm cu noi. Nu mai avem curajul, ca bătrânii din vremuri care stăteau ore în cârjele lor să contemple liniștea. Să se audă, să-și audă strigarea interioară.
Trăim vremuri în care LINIȘTEA A DEVENIT ZGOMOT ȘI ZGOMOTUL LINIȘTE.
Vremuri în care să ne cunoaștem pe noi înșine este un fast uman.
Andreea R. Crainic