În dormitorul nostru cu patru suflete de om flutură două aripi de înger. Când întunericul se lasă peste casă și oraș, aceste aripi cuprind dormitorul într-o îmbrățișare de pace și siguranță.
Pe orizontala ochilor mei, în liniștea așternuturilor calde, cu doua trupușoare de omuleți lângă mine, privirea mea se ridică pe verticală. Către aceste aripi, care se așează ca un scut peste noi.
Sunt ale candelei de pe perete. Sunt aripile fără de care nici copiii nu dorm. Seara de seară, îngerii ne cuprind, dacă noi alegem să aprindem candela.
În acest Crăciun gândul îmi zburdă acasă, însă îmi dau seama că am găsit ceva ce mă teleportează instant în locurile natale. În Crăciunul din copilărie, dar mai ales în Crăciunul mamei mele: candela de pe perete.
Sunt în atatea Crăciunuri. Prin ea vad colindătorii din pragul ușii care veneau să ne colinde, văd zarva de acasă care mereu era de bucurie. Îl văd pe Moș Crăciun care în fiecare an venea și mă așeza pe genunchiul lui, iar eu îi admiram barba albă și credeam cu toată ființa mea că sunt cel mai binecuvântat copil din câți există. Trăiam în acea bucurie autentică a nașterii lui Iisus.
Văd bradul nostru natural, împodobit cu fructe, bomboane de pom, portocale, beteală, vată și instalație. Atat avea pomul nostru. Peste el se aplecau mereu îngerii candelei aprinse, pe același perete din fața patului. Altarul copilăriei mele! Silueta mamei după ce aprindea candela, în lumina galbenă, dar și colorată a bradului de Crăciun. Era o lumină la unison. Candela și bradul. Și mama care se îngrijea mereu, cu silueta ei de maică, ca lumina asta să ne străbată toate straturile de piele. Acea simțire n-am uitat-o niciodată, iar silueta mamei s-a așezat într-un colț de retină și-mi însoțeste fieșce Crăciun.
Astăzi am un alt ACASĂ unde mi-am construit propriul altar, deși imaginea mamei este imposibil de replicat. Dar sunt și eu la rându-mi mamă și, în continuare, CANDELA mă duce acasă. Îmi amintește că bucuria din Ajunul Crăciunului este, de fapt, bucuria nașterii unui OM NOU.
Împrumut puțin aceste aripi ale candelei noastre din dormitorul de aici, și călătoresc puțin acasă. Îngerii nu cred că se supără, sunt prea bucuroși că Hristos se naște din nou. Mă duc să îmi vizitez copilăria, mă duc la bunica să-i spun că o văd și acum mergând.
Mă duc să văd cum împodobește părul lui tata, de unde el molfăia cu zgomot perele căzute toamna. Tata care nu mai e astăzi, dar care sigur fluieră o colindă de acolo de sus.
Văd toate acestea clar, ca și cum timpul nu le-ar fi luat cu el.
Dar apoi mă întorc. Aici, în întunericul din jurul nostru, doar lumina candelei rămâne la fel de vie. Ea îmi amintește că nu am pierdut nimic, pentru că toate Crăciunurile trăiesc în mine. În mine, lumina lor nu se va stinge niciodată. Iar silueta mamei rămâne veșnic impregnată în tot ce duc eu astăzi mai departe cu mine.
N-am baticul ei pe cap, dar silueta-mi perindă în fața candelei noastre pe care copiii o cer în fieșce seară.
Ea, cu doar o fâlfâire de lumină, îmi reamintește iar că atâta timp cât o voi aprinde va fi precum steaua care va călăuzi îngerii noștri la noi în dormitor, unde să-și întindă aripile și peste Crăciunul nostru. Și, în același timp, Steaua din Betleem care ne reamintește că Pruncul s-a întrupat în noi.
Hristos se naște. Și odată cu El, renaștem și noi, iar și iar, iubirea pe care o ducem mai departe. În lumina candelei, Crăciunul este etern iar ACASĂ trăiește în noi.
Andreea R. Crainic