Trăitul în Diaspora
Ori de câte ori intrăm în casă, intrăm în România, ori de câte ori ieșim din casă, ieșim din România.
Ușa casei noastre este granița între două lumi: lumea românească și lumea bască. Nu avem nevoie nici măcar de pașaport, atât de simplu facem noi trecerea între cele două țări.
Pe scurt, experiența noastră diasporeană.
Pe larg, gânduri și preocupări pe care le discutăm, foarte des, eu și Andrei. Am vrut să las frânturi din viața noastră de diasporeni. Nu o viață nefericită, ci una în care căutăm să trăim cu sens și folos, de aici și aceste preocupări. Acest articol s-a scris singur într-una dintre discuțiile pe care le-am avut eu și Andrei și tot așa a curs și aici.
Nu trăim total nici lumea de după ușă, nici lumea din interiorul ușii. Suntem între două lumi, pe care nu le trăim destul. Încercăm să le împăcăm într-un amestec de „multiculturalism”. Pe niciuna nu o trăim destul, în încercarea de a ne adapta mereu la cealaltă.
Un continuu balans între noi, cei dinainte, și noi, cei de aici.
Într-un Schengen nevăzut al sufletului, în care nici sufletul, nici mințile noastre nu au libertate totală de manifestare. Mereu prinși între „nici destul de români, nici destul de baști.
Prinși de această stare de neliniște, între un „acolo” și un „aici”, în care frica de schimbare pune mereu pe pauză dorința de întoarcere.
Un fir invizibil de care suntem legați cu toții, cei din afară, căruia îi dăm drumul când ieșim pe ușă. Ne prindem din nou de el când deschidem ușa casei, respirând din nou miros de România.
O casă în care icoanele de pe perete și candela aprinsă ne aduc mereu aminte de cine suntem.
Ce înseamnă asta pentru copiii noștri?
Nu sunt nici destul de români, nici destul de locali. Migrează între două culturi, indeciși pe care să și-o însușească.
Au rădăcini adânc înfipte prin noi într-un pământ, dar lăstari verzi într-unul nou. În acest amalgam, ce rădăcini să-și întindă, ce limbă să-și însușească, ce cultură să îi reprezinte?
Copiii a două lumi, a două culturi, a mai multor limbi, cu rădăcini în multe direcții.
Copacul România crește într-un apartament din diasporă, pe când lumea nouă se întinde măreață în afara lui.
Copiii unde să-și întindă rădăcinile? La umbra copacului sau în frunzișul verde de la scară?
Specialiștii ar spune că expunerea la mai multe culturi face bine, doar că trăitul între mai multe culturi se simte cu totul altfel decât „expunerea”. Expunere înseamnă vizite în țări și culturi diferite. Dar când viața ta este un trăit continuu între două culturi, atunci interpretările sunt cu totul altele.
Frânturi din luptele vieții în diasporă, pe care noi le avem. Nu e musai să le aibă toți românii. Unii nu le au deloc, alții le au și mai intens.
Pentru noi, diaspora e mereu o nouă alegere a fiecărei zile, până când România va deveni alegerea zilei de mâine…
Să te întorci acasă nu poate să fie niciodată un gând rău, ne tot repetăm. Auzisem undeva că Dumnezeu premiază curajoșii. Oare noi ne vom lua vreodată premiul de a trăi ACASĂ?
Ne rugăm să fim curajoși, oriunde ne-am înfinge rădăcinile.
Andrei și Andreea R. Crainic