Pe albia dintre două lumi, un articol ce se scrie cu alți ochi și altă simțire, când ne așternem la rădăcini, ACASĂ.
Mult timp am avut senzația că nu sunt nici suficient de român, nici suficient de spaniol. Ca un râu care-și culege apele într-o albie străină, care nu-l recunoaște, într-un ținut care nu-și lărgește suficient marginile încât să curgă cu tot fluxul.
Nici român, nici spaniol. Între două identități care nu se alipeau total de existența mea zilnică.
Aveam momente când mergeam pe stradă și îmi răsuna în gând:
Ce caut eu aici?
Sunt în siguranță aici, sunt bine îngrijită, copiii au un viitor decent.
Mai scriam din când în când câte un text de dor, dar nici acesta nu era destul să îmi umple golul.
Când am plecat, din motive serioase de sănătate, mulți au plâns… ne-au ținut de mână, ne-au înțeles.
Această înțelegere avea să apună după o vreme, odată cu reproșul că am plecat.
Cu tăceri scurte, când ne implicam să votăm pentru țara în care ne-am lăsat oamenii dragi.
Apoi aceste tăceri s-au transformat în porți închise, când ne reîntorceam vara.
În trebuia să rămâneți.
În nu știți voi cum e ca să votați.
În ecoul că nu meritam să ne spunem nici măcar părerea cu o ștampilă.
Practic, ștampila noastră nu era vitală nici pentru statul care ne-a adoptat, nici pentru cel pe care l-am lăsat. Ființe în căutare continuă a identității. Nici suficient de, nici destul de.
Albia noastră
Albia noastră, pe care să curgem, s-a îngustat. Abia dacă am mai găsit o gură de vărsare.
Prin proiectele personale, prin limba română din casă, prin comunitatea de români de la biserică, prin verile petrecute acasă, prin acei cozonaci pe care îi savuram la fiecare sărbătoare.
Deși viața noastră era prosperă, ne măcina mereu gândul că nu curgem în ținutul potrivit.
Cel mai greu ne era verile, când ne întorceam de la bunici: buimaci între doruri, lacrimi încă neșterse și reluarea rutinei în străinătate.
Așa cred că sunt mulți dintre românii aflați peste hotare. În continuă căutare, pe o albie străină care, fără o gură de vărsare sigură.
Întoarcerea — o renaștere
Cum e reîntoarcerea?
Ca o renaștere. Nu știi, înveți, cunoști, cauți, greșești, ești nou.
Dar pe albia noastră s-au aplecat câțiva copaci cu rădăcini de care ne ținem.
Alții și-au găsit alte albii, dar cei care au rămas sunt cei care nu s-au îndoit nici o clipă de noi. Nu s-au îndoit că ne vom întoarce cândva.
Cei care, cu bucurie, își lasă frunzele să se aștearnă în curgerea noastră, pe care o pictează în „mai ușor”.
Au mai căzut și câteva frunze noi, de curajul cărora ne minunăm — să se aventureze pe albie necunoscută, într-o curgere încă nesigură. Acesta da încredere.
Fii blândă cu noi, albie.
Fiți buni cu noi, copaci bătrâni.
Ghidați umbletul nostru cu pașii voștri înțelepți.
Să ne găsim gură de vărsare acolo unde putem să fim de folos.
Și dacă albia noastră nu e un loc, ci o stare, poate că am curge mai liniștiți acolo unde suntem ascultați.
Andreea R. Crainic – Fragment din Fotosinteza unei reîntoarceri