Ieri a fost Ziua Femeii.
Am citit multe texte frumoase despre mame și despre femei, cuvinte de apreciere și de recunoștință.
Și totuși, realitatea este că, dincolo de aceste omagii, femeia rămâne adesea și cea asupra căreia se așază cel mai ușor vina.
Astăzi vă aduc o perspectivă diferită despre femeie, scrisă de Andrei, soțul meu.
Și mă bucur că această reflecție vine din partea unui bărbat.
Femeia, mereu vinovată.
Femeia te ridică.
Femeia te coboară.
Dacă femeia lucrează și are copii, se spune că nu este suficient de responsabilă față de ei.
Dacă nu lucrează și alege să aibă grijă de copii, se spune că trăiește din banii soțului și că nu are o carieră.
Dacă femeia are o carieră, i se reproșează că nu mai are grijă de familie, de copii și, mai ales, de soț.
Dacă soțul o înșală, se spune că este vina ei: nu a știut să-l țină aproape.
Dacă soțul nu are grijă de el, nu se îmbracă bine sau nu arată bine, tot vina femeii este.
Dacă copiii nu sunt educați cum trebuie, iarăși femeia este cea vinovată.
Dacă femeia ajunge sus în carieră și, pe deasupra, este și frumoasă, apar imediat suspiciunile: sigur a plătit într-un fel pentru ceea ce a primit.
Dacă femeia alege să-și crească copiii și să rămână acasă, este marginalizată.
Iar dacă, la un moment dat, încearcă să-și deschidă aripile și să zboare, este imediat pusă la zid.
Căci, nu-i așa, ce mamă își „abandonează” puii?
Dacă femeia care are copii își dorește să-i crească ea însăși, stând lângă ei zi de zi și educându-i, iarăși este criticată.
Uneori chiar de alte femei, care spun că și ele au trecut prin asta și s-au descurcat altfel.
Dacă o femeie nu are copii și nici soț sau partener și își caută norocul în dragoste, este repede etichetată: „ușoară”, „slabă”.
Dacă își găsește jumătatea și se căsătorește, apar alte comentarii: este prea tânără, este prea devreme.
Dacă nu se căsătorește și nu are un partener stabil după o anumită vârstă, iarăși este judecată: „săraca, n-are pe nimeni”.
Și atunci rămâne întrebarea:
Cum se face că femeia pare mereu vinovată?
Vrem sau nu vrem, femeia este în centrul lumii noastre.
Și, asemenea soarelui, pare uneori vinovată pentru tot: ba că arde prea tare, ba că nu încălzește destul.
Și totuși, prin femeie vine viața.
Fiecare dintre noi a fost purtat cândva în pântecele unei femei.
Fiecare dintre noi a fost crescut, într-un fel sau altul, de o femeie care a făcut ce a știut ea mai bine.
În povestea creației, femeia apare pentru că Adam era singur, fără sens, iar viața nu fusese gândită să meargă mai departe în singurătate.
Femeia și bărbatul nu au fost gândiți în comparație, ci ca o completare unul pentru celălalt.
Poate că problema începe atunci când încercăm să spunem ce „trebuie” să fie o femeie.
Sau ce „trebuie” să fie un bărbat.
Viața nu se lasă trăită după măsura așteptărilor altora
Fiecare om încearcă, în locul și în vremea în care trăiește, să facă ce poate mai bine cu viața lui.
Pentru că, în cele din urmă, toți ne naștem egali.
Și, într-o zi, plecăm din lume la fel.
Andrei Crainic