Când stelele devin surpriză

Nu-mi mai pare atât de firesc să trăim în orașe.

În rânduiala vieții ar trebui să încapă și un răsărit, și un apus. Ca sunetele care ne înconjoară zilnic și care devin zgomotul nostru de fundal să fie cele ale naturii. Păsările cerului, greierii câmpului, licuricii serii, toate vietățile care alcătuiesc o simfonie pentru urechile noastre.

În rostul vieții noastre ar trebui să încapă și anotimpurile, cu toate schimbările lor. Să ne încântăm privirea cu toate culorile pe care Dumnezeu le așterne chiar în vecinătatea noastră.

Pentru cine a creat Dumnezeu atâta frumusețe, dacă nu pentru noi?

Am ajuns să credem că este normal să locuim în cutii suprapuse, din ciment. Să înlocuim simfonia naturii cu zgomotul străzilor și al mașinilor. Mirosurile noastre să fie cele de asfalt încins sau de carburant. Dar nu acesta este rostul omului.

Ne-am adaptat, sigur. Atât de mult, încât am ajuns să credem că este normal. În sute, poate mii de ani, viața la oraș a devenit un deziderat al oricărui om.

După douăzeci de ani de oraș, poate chiar mai mult, am realizat cât de mult a fost privată viața mea de viața reală, așa cum a creat-o Dumnezeu pentru noi. Și am realizat asta cel mai bine când am devenit părinți. Când am observat cât de încorsetați erau copiii noștri, câte reguli de a trăi, de a se mișca și de a observa lumea aveau.

Și atunci am înțeles că ceva din rânduiala vieții se pierduse.

Nu cred că urechile copiilor au fost făcute să audă mai întâi sunetul mașinilor, în locul zumzetului naturii. Nu e firesc să nu știe ce este un apus sau un răsărit. Să nu-și scalde privirile în ele, nu ca într-o excepție, ci ca într-un dar obișnuit al vieții. Pentru că răsăritul și apusul au loc în fiecare zi. Ele nu sunt ocazionale, după cum nici privirea lor nu ar trebui să fie.

Poate că nu am fost făcuți să trăim atât de departe de sunetele vieții, în cutii de ciment, în spatele geamurilor care ne izolează de freamătul vieții.

Zgomotul vieții trebuie să pătrundă prin ferestre deschise. Așa ar trebui să perceapă urechile copiilor noștri lumea.

Să aleagă liberi, să aibă libertate de mișcare, să își dezvolte instinctul de conservare, să se relaționeze cu natura, cu pământul, cu semnele și vibrațiile lui. Mersul lor să nu fie limitat de treceri de pietoni, auzul lor să nu fie acaparat de zgomotul mașinilor, iar mirosul lor să perceapă mai mult decât mirosul lăsat în urmă de acestea.

Îmi amintesc și acum când ne-am întors prima dată în satul natal. Eram însoțită de copiii mei și de nepoțica mea, Giulia. Era o noapte senină de iunie și ne întorceam de la aeroport, pe drumul spre satul meu.

Privind pe fereastră, Giulia a zis:

— Uauuu, câte stele sunt pe cer! Nu știam că cerul e plin de stele.

M-a trezit instantaneu această uimire a Giuliei. Recunosc însă că m-a trecut și un fior rece prin tot corpul.

Mi-am dat seama atunci că stelele nu ar trebui să fie o priveliște imposibilă, ci ca viața însăși să se încununeze, la final de zi, cu darul lor, înainte ca sufletele noastre să meargă la culcare.

Orașul a devenit pentru mulți dintre noi forma obișnuită de a trăi. Și totuși, uneori mă întreb ce am lăsat în urmă pentru această comoditate. Poate că adevărata așezare a omului se găsește acolo unde simțurile nu sunt amorțite, acolo unde sunt hrănite în fiecare zi: de sunete, de miresme, de lumină și de schimbarea anotimpurilor. Ca pe o rânduială a veții, nu ca pe ceva excepțional

Acolo unde sunetele sunt cele ale vieții însăși, mintea se poate cultiva, sufletul mai poate sta de vorbă cu sine, iar auzul își poate auzi bătăile inimii, pentru a le transmite mai departe cu o acuratețe transformatoare.

Și nu pot, la final de articol, să nu constat că din ce în ce mai mulți tineri realizează foarte devreme acest lucru și își pun viața în două genți, pentru a o desface între fire verzi de viață.

În această reîntoarcere stelele nu ar trebui să fie o surpriză la final de zi, ci acoperământul sub care să ne odihnim oboseala și gândurile.

Andreea R. Crainic