Avionul de aur
De curând, o bună prietenă ne-a trimis un cântec al Alexandrinei. Acea fată bună care câtă angelic.
Ei bine, Avionul de aur se numește! Vă invit să o asculltați.
Cât de bine descrie ceea ce urmează să trăim. În acel avion de aur avem să urcăm, peste câteva zile, pentru a merge pe meleaguri natale.
Ștergem cu fum de avion barierele distanței, prin cer, pe cer. Unde distanțele nu sunt.
Unde zburăm? Zburăm la mama!
Înspre acea casă da, unde leagănul aștepta astă-iarnă plin de zăpadă. Zăpada aceea s-a topit, dar leagănul tot acolo la păr așteaptă. Să fie umplut de trupușoare de pui de oameni.
Pentru două luni îl umplem. Noi.
Acolo în grădină în care, pentru prima dată, Nectarie a ieșit în spatele casei să privească cerul în noapte.
- Maaaaamiiiiii, câte stele sunt pe cer!
Bolta era toată la cheremul lui. Aici nu vedem bolta cerească.
Acolo a atins-o Nectarie prima dată cu degetele lui și a numărat, stelele.
Așa că, acest avion de aur, are să ne poarte printre nori pufoși, să ne ducă departe. Într-un departe tare aproape de sufletele noastre. Și de copilăria mea.
Acolo unde sunt mămica și mama. Mămica e mama, de fapt. Mama e mamaie.
Altă data despre povestea asta.
Mergem să prindem copilăria lui mami. A mea. Să o punem pe chipuri de alte copilării. Copilării de băieți. Pe ei îi prinde mai bine, căci mie chiar că nu-mi mai vine.
Dar, îmi vine atât de bine să o admir din postură de mamă uriașă la picioarele căreia stau, copilării de băieți. Se întâlnesc copilăriile. A mea cu a lor.
Pentru prima dată îmi dau seama că timpul trece, dar copilăria poate să devină veșnică, prin LOC.
Locul din care nimic nu pleacă. Și veșnicia stă să mai vină cineva să o întrebe dacă vrea să fie îmbrăcată iar. Acest loc e LA BUNICI.
De data asta, veșnicia îmbracă trupușoarele băieților mei care vor păși pe aceeași alee a bunicilor, acum mai modernă. În aceeași curte, acum asfaltată. Sub același păr, pe care toamna îl scuturam să cadă pere.
Aici. Are să ne aducă avionul de aur.
Avem să lăsăm în urmă inima de tată, ca să ne întâlnim cu o inimă de mamă, acum bunică. Și o altă inimă de bunică, acum străbunică. Acest loc, are să unească patru generații. Străbunică, bunică, mamă, fii.
Are să suprapună infinitul a patru lumi, care se întâlnesc, în ciuda paradoxală a trecerii timpului. Avem să mergem pe aceleași alei, același drum, aceeași curte. Același păr, aceeași grădină cu zmeură.
Aceleași aceleași.
Are să ne stea timpul în loc și are să treacă, în același timp. Avem să lăsăm dor de tată, pentru alt dor de mamă. Avem să pansăm un dor cu alt dor. Cine a zis că la distanță e ușor?
Dar, ștergem granițe prin pulbere de nori și timp. Ștergem timpul prin pulbere de LOC părintesc.
Avem să ne vorbim limba, ca întâia oară când am învățat primele cuvinte. Avem să furăm frânturi pe care să le luăm cu noi, în același avion de aur, care are să ne aducă înapoi. Să cuprindem dorul de tată, în timp ce îl lăsăm în urmă pe cel de mamă, bunică și străbunică.
Avem să înveșnicim timpul și noi nu știm.
Avem să ajungem în locul, în care ne putem transpune în oricare dintre copilării. Avem sa mergem acasă, unde să îmi pândesc copilăria jucându-se prin trupușoare de copii raze, băieții mei. Am să-i pândesc bine! Poate copilăria lor are să se joace și cu mine.
Avionul de aur are să ne ducă acasă!
Acolo unde TATA stătea în prag pe alee și ne aștepta cu cârja în mâna.
Ochii lui albaștrii licăreau, de fiecare dată.
Oare de data asta mai licăresc? Poate prin plânsul norilor!
TATA, are să ne privească cu zâmbetul lui șiret. Ce-ar mai vrea și el să muște dintr-o pară moale. Dar are să se mulțumească văzând trupuri de băieței legănând-se sub părul lui.
Și TATA tot veșnic ne e!
V-am zis! Avionul de aur ne duce acolo unde se întâlnesc veșniciile!
Într-un singur LOC.
ACASĂ.
Andreea R. Crainic