Când copiii au început grădinița, în perioada de adaptare, veneam acasă și făceam curat. Multă curățenie. Am scos multe lucruri din casă atunci. Am simplificat tot peisajul casei.
Între sentimentul de vinovăție și nevoia de a avea câteva ore libere s-a instalat o dorință obsesivă de ordine. De fapt, această nevoie era mai degrabă mentală.
Aveam nevoie să fac curățenie în minte, să înțeleg cum să-mi folosesc puținul timp liber și să-mi reamintesc motivele pentru care am ales grădinița.
Toate aceste sentimente m-au făcut să trăiesc o deznădejde emoțională și am început să fac și mai multă curățenie.
Mai târziu, aveam să ascult un podcast cu Diana Stănculescu (aici, minutul 1h.02 min), care vorbea exact despre această nevoie a femeilor de a face ordine în casă.
Mult timp după, am renunțat să mai fac curățenie. Mi-am dat seama că nu se termină niciodată. Ce nu se termina era, de fapt, nevoia mea de a fi utilă și altfel decât ca mamă. Mi-a luat ceva timp să mă reobișnuiesc cu mine.
Pentru că, după maternitate, ceea ce o mamă simte este un profund sentiment de inutilitate. Și acum, dacă nu sunt cu copiii, eu ce să fac? Mâinile unde să mi le așez pe lângă corp, pentru că, până acum, împingeau mereu ceva. Sau cărau trupuri ușoare. Mi-a luat ceva timp să învăț să merg singură pe stradă, să nu mă grăbesc, să observ viața din jur. Simțeam mereu că îmi lipsește ceva.
Sentimentul acela nu a dispărut de tot, încă este aici, dar ce știu este că, odată ce devii mamă, e greu să mai știi să stai singură. Sau, mai bine spus, este un exercițiu de reconectare la tine.
Ai timp să gândești, ai timp să te observi, fără să tragă nimeni de gânduri spunându-ți strigând MAMA.
A trebuit să îmi planific timpul pe o agendă, oră cu oră. În cele trei ore făceam fix NIMIC. Între dorul de ei și nevoia de a avea câteva ore de „n-am idee ce”.
Apoi, când se îmbolnăveau, trăgeam de zile doar ca să mai petrec cu ei încă una și încă două. Mă motivam singură că sunt bolnavi și că trebuie să se recupereze foarte bine înainte de a se întoarce la grădiniță.
Pentru mine, grădinița nu a fost și nu este niciodată un „în sfârșit”, ci un „offf, iar stau fără ei”. Vacanțele sunt mereu un „abia aștept”, iar reîntoarcerile la grădiniță de după vacanță un „și dacă mai stăm o zi?”.
Aud deseori părinții spunând: „Vine vacanța, o luăm razna!” și mi se strânge stomacul. Nu reușesc să am această detașare, pentru că nu înțeleg când renunțăm să ne minunăm de ființele astea mici care ne umplu viața. Când încetăm să ne uimim de ei și pășim într-un „obosim” deloc tăcut (mi-am promis că o să scriu despre asta).
Sigur că obosim. Obosesc și eu și aș vrea câteva ore libere, dar varianta mea cea mai bună rămâne tot în preajma lor, a băieților mei.
Mi-e dor de fiecare secundă. M-aș face o muscă să văd cum e bucățica lor de viață fără mine în ea. Mă neliniștesc la gândul că au doar o bucățică a lor, căci, cu fiecare zi, trebuie să îi las să plece câte puțin, până când pleacă de tot.
Calculez anii care mi-au mai rămas cu ei: zece, cincisprezece, cel mult? Atât de puțin am de trăit cu puii mei, până când, în bucățica lor, o să fiu doar un moment sau o amintire de Crăciun ori de Paște, de pus într-un tablou.
Deși copiii sunt mici, îmi dau seama că o mamă trebuie să lucreze la separarea de copiii ei dintotdeauna. Pentru că este atât de greu să te separi de ceva ce a fost în tine și care acum are picioare și umblă singur.
Unele mame nu reușim să ne separăm niciodată. Altele înțelegem rostul sănătos al acestui „plecat”. Iar altele lucrăm de pe acum să digerăm ceva ce știm că e firesc și, totuși, atât de greu.
O să mă contrazică toate manualele și toți specialiștii, că mama are nevoie de timpul ei, că este în regulă să se întâmple. Da, așa este. Dar mie, mama-instinct din mine, îmi spune că niciodată nu o să-mi fie mai bine decât în preajma copiilor mei.
N-am să încetez să mă minunez cum, din celule, au ieșit un omușori care umblă, au picioare, gropițe și cârlionți, ochi mari de măsline și mânuțe pufoase și perindă viața.
N-am să încetez să am acest gol de mine când nu sunt în proximitatea lor, dar știu clar că, în proximitatea sufletului meu, vor rămâne impregnați prin toate celulele ce au curs, la un moment dat, împreună.
Copiilor mei care vor crește oameni.
Andreea R. Crainic