Cât noi suntem mame, lumea nu stă pe loc. Avansează cu o viteză amețitoare. Așa se explică faptul că, atunci când copiii noștri sunt puțin mai mari și ne dorim cumva să ne reintegrăm pe piața muncii sau în societate, habar nu avem ce mai știm să facem.
Cumva, lumea ne-a lăsat în urmă. Nici domeniul pe care îl stăpâneam nu mai are cum să ne fie prieten astăzi, pentru că, ghici ce, a avansat și el și s-a updatat cu viteza luminii. Într-o eră în care, dacă nu ne suprasaturăm de formări, nu reușim să rezistăm și mereu vine cineva mai bun, cu mai multe “cursuri” la palmares, să fim mame seamănă cu a pierde din mâini unica meserie pe care credeam că o vom avea o viață.
De aceea, multe dintre noi, după concediul de maternitate, facem schimbarea vieții noastre. Fie nu ne mai regăsim în vechea meserie, pentru că vedem lumea prin “alți ochi”, fie încercăm să căpătăm sens în tot ceea ce facem și ne schimbăm complet meseria. Iar unele dintre noi, dacă rămânem fidele meseriei, trebuie să ne formăm din nou.
Nu chiar de la capăt, dar este necesar să investim cel puțin cât am investit în studii pentru a reuși să facem față noilor cerințe și mișcărilor fulminante care se produc pe piața muncii.
În tot acest amalgam de: lumea avansează – noi nu mai știm nimic, multe dintre noi ne schimbăm direcția, iar altele rămânem pe același fir sigur.
Ceea ce vrem să spunem este că reintegrarea pe piața muncii a unei mame este o odisee deloc colorată frumos, ci plină de “nu pot”, “nu mai știu”, “nu am timp”, “petrec prea puțin timp cu copiii”, “când să mai fac cursul? – poate când dorm ei, sau să mă trezesc mai devreme, sau la ora de prânz, dar sunt epuizată”.
Sau presiunile financiare – “totuși, trebuie să aduc ceva în casă” sau încrederea pe care simțim că o recuperăm dacă participăm la cheltuielile casei, pentru că societatea ne spune că, dacă nu lucrăm ca mame, suntem leneșe sau pur și simplu depindem de soț.
În tot acest amalgam, încercăm să scoatem timid capul, ca ghiocelul care vrea să străpungă stratul de zăpadă.
Așa suntem primite după anii de maternitate. Între vinovăție și sentimentul de “suntem esențiale” în casă și pentru societate. Într-o atmosferă rece care se străduiește să țină pasul cu “viteza luminii”. Doar că noi nu am crescut oameni cu viteza luminii, și nici mame nu am devenit așa. A fost un întreg proces.
Dar nu e timp de firesc, nu e timp de alergat după ceea ce știm să facem sau ceea ce vrem să fim. Nici măcar să ne poticnim în întrebarea: poate că a fi doar mamă este chiar ok?
În toată această nebunie, gonim după a fi cele mai bune mame, cele mai bune soții, femei care câștigă bine și persoane respectate de societate. Dar, mai ales, după “trebuie să fim un model pentru copiii noștri, altfel ei cum vor supraviețui în această lume în mișcare?”.
Acestea sunt doar câteva dintre gândurile cu care ne luptăm atunci când dorim să ne integrăm sau reintegrăm în societate, pe piața muncii, între prieteni și așa mai departe.
Ca un ghiocel ținut sub un strat gros de zăpadă, care abia îndrăznește să-și scoată capul, ușor-ușor, ca nu cumva să fim zdrobite sub mulțimea rece de așteptări și etichete.
Și să putem să ne arătăm, la rândul nostru, strălucirea și sensul în lume.
Unele dintre noi reușesc să-și arate strălucirea, altele se retrag în cochilie. Cert este că strălucirea noastră se va așeza discretă peste copiii pe care îi creștem.
Noi, ca mame, nu avem nevoie să strălucim prin locuri de muncă și poziții, pentru că deja strălucim prin ceea ce aducem pentru lume.
Mamelor, nu nu ne temem, poate că lumea aleargă, dar noi încă avem puterea să stăm în tihnă să ne creștem puii. Pentru că niciun job nu este mai presus decât meseria de mamă.
Ceea ce îi lipsește lumii acesteia grăbite este introspecția pe care noi o servim pe pâine zilnic, în timp ce ne creștem, la umbra răbdării, puii de oameni.
Noi, mamele, suntem introspecția întregii lumi și țesem în tihnă un mâine. Cât timp existăm, lumea mai poate conta pe un “va continua” la umbra “oamenilor”.
În această tihnă, vom găsi drumul firesc spre noi, spre cine vrem să fim. Vom putea să străbatem muntele de zăpadă și de așteptări, pentru că, în răgazul timpului, ies cele mai durabile lucruri. Locul fiecăreia dintre noi este acolo, deși acum pare imposibil de vizualizat.
Noi nu trebuie să ținem pasul cu lumea, pentru că, prin ceea ce creștem și dăruim, suntem cele care construim viitorul acesteia.
Andreea R. Crainic