„Scrii doar poezii triste, tu,
Parcă nu te bucuri de viață” – mi-au spus.
Atunci când aerul e totul,
Nu rămâne decât viața,
Precum un fir, subtil, sub soare.
Scamele se văd la lumină,
Scriu versuri, unele plictisitoare,
Căci făr de ele, viața doare.
Versurile îmi sunt băutura
În care-mi înec veninul,
Unde tu să-ți găsești seninul.
Poate, în această nuntă mută,
Totul este un pamflet.
Tu-mi ești muză, eu – un biet poet,
Ce-și varsă ne-lacrimile ne-plouate,
Versuri care strigă cuvinte udate.
Așadar, scrie, tinere, căci îmbătrânind
Să nu uiți unde ți-ai lăsat trecutul.
Citește-mă în tăcere, când felinare se aprind,
Să nu uiți – trenuri pleacă, trenuri vin,
Destinul zboară în versurile-mi alin.
Andrei Crainic