În satul meu nu e asfalt! Daaaa, știu. Anul 2024 aproape și satul meu încă nu are asfalt. Nu e nici canalizare. Daaa, din nou ne mirăm neputincioși. Dar știti ce există în satul meu? Vă spun imediat ce se găsește și depășește orice asfaltare și canalizare.
În satul meu există tanti Nina care are mereu eugenii în geantă în cazul în care întâlnește un copil. În satul meu oamenii poarta omenia cu ei, în geantă, oricât de grea ar fi ea. În suflet a prins de mult rădăcini, din moși strămoși. Oamenii încă sunt sinceri și spontani. Nu știu să fie politically correct. Sau nici nu își doresc.
În vară mi-a zis o doamnă uitându-se la Nectarie:
– Copilul ăsta îți scoate părul alb!!
Am zâmbit amar în colțul gurii, apoi am digerat și am apreciat sinceritatea. Nu pe la colțuri de inimi, ci privindu-te în ochi, oamenii încă își spun părerea. Nu e prefăcătorie, e sinceritate asumată. Am apreciat apoi atât de mult și mi-am luat lecția din asta. În satul meu e canalizare, perfect funcțională. E racordată la inimi de oameni. E canalizare de la inimă la inimă.
De ce scriu în noaptea de Revelion despre satul meu? Pentru că îmi dau seama că asta mi-aș dori să trăiesc în lume, în anul care vine. Din păcate oamenia nu mai e în geantă, sinceritatea e spusă pe la colțuri, iubirea se spune pe la colțuri, doar sună, dar nu tună. În sat iubirea tună prin fapte. Te străbate până în rărunchi, când la orice oră din noapte un om străbate tot satul să vadă dacă un consătean e bine. E în acel cuptor de cozonaci care se împarte între rude și prieteni, și necăjiți.
E în praznicele la care sunt invitați și cei de seamă și cei mai puțin privilegiați.
E în drumul plin de oameni când un suflet se duce. E în paharul acela de ulei umplut de la vecinul când ai rămas fără.
Așa e în satul meu. Aici am crescut eu și tânjesc după valorile acestea, aici, în locul în care mă aflu.
E drept. E civilizație în Occident, sunt străzi asfaltate, dar omenia a înserat de mult. Tribul nu mai este. Este însingurare și individualism. Aici, în Occident, tanti Nina se întâlnește foarte rar, maica Modesta e prea modestă să mai iasă pe străzi, părintele Mina stă doar în biserici și manăstirea din deal s-a transformat în clădire muzeu. În al meu sat, ele există cu adevărat.
A face copii la mine în sat e încă o frumoasă jertfă, a fi mamă e ocupație de bază, nu un eșec social și copiii încă umblă zglobii, cu roșeața în fălci, liberi pe afară. În satul meu sufletele nu au fost asfaltate în timp ce străzile încă așteaptă să fie.
Așa să ne fie anul, cu suflete neasfaltate, cu omenia în geantă, cu spontaneitatea în cârcă. Cu tanti Nina pe cărare, maica Modesta la orice colț de stradă să ajute sufletele să se pună în rânduială și părintele Mina în biserici adevărate. Nu numai la sate.
Așa să ne fie anul, ca satul meu neasfaltat, unde în deal la mănăstire se aprind lumânări și se înalță rugăciuni spre cer. Unde Părintele Mina și maica Modesta sunt privighetori ce mai iau din greutatea satului și au linie directă cu Dumnezeu. Și unde tanti Nina are mereu ceva în geantă și se plimbă nestingherită, gata să potolească setea și foamea vreunui copil ce-l întâlnește în cale.
Să ne fie anul, ca satul meu, bogat în omenie, în fapte bune, în rugăciune și sărac în singurătate. Și pe lângă asta, să facem loc și la umorul de calitate. Și să știm să facem haz de necaz.
Îmi amintesc și acum pe badea Niculai care oprea vacile în dreptul porții și mă întreba:
– Cum cânt?
Eu răspundeam:
– Frumooossss!!!
– Eiiiiiii, dacă cânt frumos atunci urcă în căruță.
Când credea că e cazul să cobor, cu un zâmbet șiret pe față, oprea căruța:
– Hoooo, Hooo, Joia! Acu’ ia zi-mi cum cânt?
– Urâtttt, răspundeam eu. Și coboram cu viteza luminii de pe coada căruței.
Îi aud râsul și îi văd chipul cu ochii albaștrii si acum. De fiecare dată repeta același scenariu.
În satul meu neasfaltat, umorul a fost mereu și încă este de calitate și bășcălia e dată deoparte.
Mi-o amintesc și pe Moașa Ileana care primăvara își despletea părul alb și lung și mă aștepta să mergem la râu să stăm la soare să îmi crească și mie la fel de mare. Moașa care știa mereu să copilărească dar care, cu aceeași înțelepciune, încredința fiecare zi lui Dumnezeu.
– Dacă Domnul rânduiește, spunea adesea.
Așa să ne fie anul, cu suflete neasfaltate și chipuri luminate. Ca la mine-n sat. Sigur aveți și voi așa un sat.
Să știm să mai copilărim și, în același timp, în Dumnezeu să ne odihnim și în necazuri să nu ne poticnim.
Mulți ani!
Andreea R. Crainic
Sursa foto: Unsplash