În pumnul lui cuceresc lumea
În pumnul lui îmi strânge degetul meu arătător și merg cu el pe stradă. Cât de mare îi poate părea lui lumea. Cât de mare m-o vedea pe mine. Îi spun să urce în căruț. Nu vrea.
– Pe jos.
Mâna mea e ca o aripă care-l cuprinde în tulburările lumii.
Pentru el, lumea e de perindat la pași. Vântul de de simțit pe obraji. Pietrele sunt exponate la muzeul naturii.
Totul e atenție, totul e motiv de oprire și răgaz de descoperire.
Mă uit la el, un pui mic pe două picioare care încă depinde de mine să se conserve și să crească armonios. Mă cuprinde o “compasiune” apoi o stare de sunt aici.
În pumnul lui cuceresc lumea, iar lumea asta este atât de mare pentru el, și atât de “sigură” de explorat în timp ce mă ține de degetul arătător.
Se împiedică, dintr-un instinct fulger, cu singurul deget, îl ridic, mă transform. Corpul mă cheamă să ne conservăm, să conserv această bucată de minune care are păr moale, ochii ca măslinele, obrajii pufoși și miroase a Serafim.
Eu fac un pas, el face trei.
Lumea se cucerește încet, cu pași mici. Cat de multe învăț de la el. Mă poticnesc în gândul că totul decurge mai lent decât îmi doresc și ca poate o să întârziem unde trebuie să ajungem. Dar el nu are timp, el are acest ACUM cu mine, din care eu vreau să evadez rapid.
Apoi simt remușcări și mă opresc, mă așez la nivelul lui, trăsăturile feței lui se așează la loc și-mi desenează un zâmbet.
Trăiește-l pe ACUM, în pașii mici ai lui Serafim o să vezi câte lucruri te înconjoară și nu le mai observi.
Wow, pescăruși la ora asta? Aici? Dar aici nu e apă. Ce frumos se reflectă copacul în balta asta, uite cum a crescut iarba în jurul trunchiului de copac, data viitoare o să aduc niște pâine la porumbei. În mintea mea au apărut noi dialoguri.
Atâtea noutăți percep ochii mei și atâtea sunete fine aud urechile mele.
Pentru că de fapt, Serafim mă pune să spun STOP LUME, START VIAȚĂ.
Viața e natura, e mersul lin, e cădere, balansare, obraji uzi de picături de cer, pescăruși iarna, bețe în formă de inimi. Viața e în pași mărunți, căci pașii de uriași sunt ai grăbiților, cărora le trece prea repede timpul.
Grăbiții nu cuceresc lumea.
Copiii o cuceresc zilnic.
În pumnul lui o cuceresc și eu
Andreea R. Crainic