Am aprins cerurile.
Stau în curte și mă uit la leagănul de sub părul lui tataie. Acel leagăn despre care vorbeam într-una în scrierile mele. Astăzi este plin, de trupșoare îmbrăcate gros. De mânuțe înghețate. Reîntoarcerea acasă ne-a trecut de la 25 de grade la 2, și la propriu, și la figurat.
În prima săptămână a plouat continuu, iar mama ne-a așteptat cu ciorbă de pește și focul făcut în sobă.
A plouat a rod de toamnă. Apoi a ieșit soarele, pe care l-am primit cu mult mai multă recunoștință. Parcă ne-am uns cu el fiecare încheietură plouată, toate dorurile, toate renunțările noastre din vechea casă. ACASĂ am uns ploile lungi de dor cu soare tomnatic.
Ne-a vizitat și ceața în această perioadă, nesiguranță și nostalgie, toate învăluite într-un necunoscut. Am mers prin ceață și am explorat-o, să vedem ce are ea să ne ofere. O fi necunoscutul chiar atât de neprietenos cu noi?
Prima dată mi-am luat camera și telefonul și am explorat-o. Apoi am explorat-o cu sufletul. Mult necunoscut în față, tremur ușor în fața nesiguranței. Mi-a fost puțin frig, am tremurat, dar am pășit în ea…
Dar prin ceața aceasta se vedea soarele ca o lună stinsă. M-am ghidat după el.
Soarele nostru în această ceață a fost întotdeauna gândul că DUMNEZEU nu a greșit de a îngăduit să ne naștem ACASĂ, în România.
Am urmat acest gând ca o bucățică de lună stinsă și m-am ținut după el. Ce aveam să descopăr pe această cale a aprins cerurile. Cerul ochilor, dar poate cel mai tare a aprins cerul sufletului.
Aproape udă de atâta pășit prin iarba și bruma ceții, Dumnezeu mi-a trimis o lumânare să aprind toate cerurile din noi.
Am aprins nesiguranța cu gândul: „Ai încredere în Dumnezeu.”
Ceața poate deveni cel mai frumos artist al vieții tale. Prin ea răzbate soarele, să ungă frici și necunoscute.
Așa că a doua zi am dat iar perdeaua și am văzut din nou ceața. Am ieșit să o admir, să văd ce splendoare aduce în ea. Dacă ieri am aprins cerul cu mâna, astăzi, oare ce îmi mai îngăduie Dumnezeu?
Am văzut cel mai frumos copac singuratic, cele mai gingașe căprioare, iarbă tremurând sub stropi de apă, auriul toamnei care tot adia, în ciuda vizibilității reduse. Și dacă natura îmi dă acest model de viață, cine sunt eu să fac altfel și să nu aprind din nou CERUL, cu plăcintele calde ale mamei?
Reîntoarcerea e cu tremurat plăpând, dar cu mult CER APRINS.
Așa că mă uit iar la leagănul de sub părul lui tataie. Trupușoare îmbrăcate calcă nestingherite covorul colorat de frunze.
Stai liniștit, tataie, are cine să calce covorul de frunze al părului. Are cine să le culeagă, să le măture. Frunzele însăși parcă vor să tot cadă, să le fie joacă puilor de oameni. Nu cumva scuturi tu de păr cu atâta îndârjire? Numai așa îmi explic că astăzi au căzut aproape toate.
Leagănul se leagănă, frunzele părului sunt călcate de picioare de copilași și cerul se aprinde după fiecare ceață.
Se numește VIAȚĂ.
Andreea R. Crainic