V-am zis că luna asta e cea mai grea, pentru sufletul meu de om plecat de acasă. Așa că am să scriu cum simt, ce simt, dragul meu cititor. N-am să mă proptesc în ce ar trebui să vadă lumea, ci am să mă așez pe patul dorului.
Un nod în gât la fiecare despărțire. Sunt scurte. Nici nu stau. Saru’mana, îmbrățisez și plec. Eventual nici nu mă uit în urmă, mi-e frică de acea ultimă imagine cu care rămân. Ea mă bântuie câteva saptămâni bune. Și deși de fiecare dată fug de imaginea asta, mereu se așează pe retina mea, ca o fotografie permanentă. La fiecare despărțire înrămez un cadru și îl așez pe peretele vieții mele. E foarte plin. Peretele vieții mele e plin de despărțiri cu mama. Poate de aceea urăsc despărțirile și trec așa repede de ele.
Le trăiesc în tihnă după, dar atunci le derulez cu viteza luminii.
Nu plange mămi, dacă citești articolul. Dacă plângi să nu-mi zici…ba să-mi zici, dar nu zilele astea. Îmi zici când trece reabilitarea mea sufletească. La acest sindrom tratamentul e de lungă durată, se mai liniștește cu mirosul de șuncă afumată din pachet.
Să-mi pui și eugeniile acelea care-i plac lui Nectarie!
Nu m-am săturat de mama! N-am avut niciodată timp sa mă satur de mama. Prea puțin timp am avut. Ea râde de mine și-mi spune că nu mi-am tăiat cordonul ombilical.
Eu, mai în glumă, mai în serios îi spun că sufăr de sindromul „nu m-am săturat niciodată de mama”. Râde, dar știe. Știe cât adevăr este acolo.
Mama ne-a crescut singură. Pe mine și pe sora mea, Maria, eu îi zic Mădă, sora mea mai mare.
Apoi la 14 ani am plecat la oraș, la Bacău la liceu. Am fost primele fete din sat care au plecat să studieze la oraș. Mama a rupt lanțuri! Din ziua aceea, tot adun cadre de despărțire. Sunt 15 ani.
Apoi a plecat în străinătate să muncească pentru noi să studiem. Nu s-a mai întors, până când acasă a chemat-o să îngrijească de mama ei (mama) cum îi zic și eu, unde se jertfește și acum. Un altar al jertfei este întreaga sa viață.
Azi am doi copii, sunt mamă. Mi-e rândul mie să trăiesc în pământ străin, iar al ei să fie acasă.
Nu vi se pare o ironie a vieții? Se încăpățânează să ne țină la distanță….când și cum să mă satur de mama?
Ea de dor împletește costumașe pentru nepoți, eu de dor pun băietilor în cap căciulile împletite de ea. Câte gânduri, câte doruri o fi pus în ochiurile de pe andrele. Câte neliniști s-or fi așezat în ghemul de lângă ea, pe firul ei de lână oare câte doruri așterne? Și ca să nu-mi dea ghemul de dor, îi dă formă frumoasă și iubitoare ce îmbracă trupușoare.
Uneori dorul ei ia formă de „totoși” cum le spunem noi, alteori de banderole de încălzit urechile. De Crăciun dorul e roșu cu alb și ne încălzește capetele în frig sau lângă bradul împodobit.
Dorul ei ne îmbracă capetele, ne încălzește picioarele, îmbracă siluete mici de pui de oameni, ajunge în stomac. Se manifestă în atâtea forme.
Și eu cu dorul meu ce fac? Că n-am timp sa-mpletesc și trupul să-i îmbrac.
Sau daaaa, știu. Cred că îl voi sigila în pachetul acela de cafea ce stă în debara și-asteptă să fie livrat. Așa știu sigur că dimineața când îl desface ca să bea cafea, arterele inimii se mai potolesc și nu o mai iau la goană de dor. Tensiunea se mai potolește și ea, dar nu de la cafea ci de la colinda aceea gustată într-o ceașcă de cafea, la gura unei sobe de teracotă, în casa părintească…
Nu m-am săturat de mama! Cordonul ombilical nu l-am tăiat, s-a prelungit și-a mai adăugat pe el două noduri umane….Nectarie și Serafim.
Sunt mamă, dar de mama mea nu m-am săturat, din când în când îmi duc suflelul la reabilitat, parchez dorul în șifoner și din când în când mă îmbrac cu el….cu dorul de mamă!
Ultima oară când am fost acasă ne-a făcut leagăne sub un păr din fața casei. Acum e iarnă acasă și-am zărit, vorbind cu ea pe cameră, leagănele copiilor. Încă atârnau de păr, cu un strat gros de zăpadă pe ele. Și-am înțeles că nici ea nu s-a săturat!
A pus dorul la legănat și părul din curte la așteptat, pentru o altă revedere!
Să ne citim cu bine!
Andreea R. Crainic