Stau deasupra butoiului cu varză murată, acum, la mijloc de ianuarie.
Iau varza și o pun pe masă, lângă fasolea prăjită. Și, fără să vreau, mă duc cu gândul.
Mă tot gândesc, în ultima perioadă, care curge altfel pentru noi, la felul în care timpul se așeza odinioară peste oameni. Nu alerga, nu se grăbea, nu cerea să fie prins din urmă. Curgea domol, ca o apă care știe unde ajunge fără să fie împinsă.
Și poate tocmai de aceea, sănătatea avea altă temelie. Și nu mă refer doar la sănătatea trupului, sănătatea vieții întregi.
Sănătatea stătea și în așteptare.
Mâncarea nu se făcea repede, nici ușor, nici pe fugă. Se făcea cu răbdare, cu mâini care știau să stea, cu ochi care știau să aștepte.
Bunica punea un butoi întreg de varză la murat, iar până ce aceasta se lăsa bună de mâncat treceau săptămâni, uneori luni. Din varza aceea ieșea hrană pentru o iarnă întreagă: ciorbe acre, plăcinte, varză călită, mese simple care țineau trupul și adunau familia.
Înainte ca varza să fie pusă la murat, bunicul meu se spăla din cap până-n picioare. Gestul acesta era cel mai frumos răspuns de bună cuviință, față de roadele pământului și rostul pe care îl împlineau acestea.
Curățenia lui era o plecăciune tăcută înaintea hranei care urma să fie așezată pe masă. Era respect față de darul care avea să umple iarna și să țină familia împreună. Un gest pe care îl respecta cu sfințenie.
Așa era și cu carnea.
Porcul sau păsările erau crescut chiar în curtea omului, sub ochii lui, cu hrană pusă zi de zi și cu timp lăsat să se adune. Când venea vremea, nimic nu se pierdea.
Din mațele de porc se făceau cârnați, din resturi se făcea săpun – săpunul acela aspru și simplu, cu care se spălau rufele și părul mamelor noastre. Fiecare lucru își afla rostul, iar risipa nu-și găsea locul.
Sănătatea se lega de această chibzuință firească și de efortul pus în fiecare lucru.
Nimic nu venea fără trudă și nu se dobândea fără a fi așteptat. O așteptare care umplea, și nu apăsa.
Nici căldura nu venea de la sine.
Pentru ea se mergea în pădure, se tăiau lemnele, se cărau, se așezau la adăpost.
Iar dimineața, pe frig, omul se ridica să facă focul. Căldura se năștea dintr-o rânduială întreagă, din drumuri, din mâini încleștate, din dimineți reci și din răbdare. Răbdare cu vremea, cu trupul, cu frigul.
Oamenii trăiau într-un ritm pe care îl urmau fără să-l silească. Știau că lucrurile ajung la ei doar dacă sunt lăsate să se coacă. Viața se desfășura în tihnă, așezată în pași firești, fără grabă de a o micșora. Și nimeni nu se răzvrătea pe timp.
Poate că pare o poveste despre sat. Dar, în adânc, este o poveste despre sănătatea vieții însăși. Despre felul în care efortul, așteptarea și întârzierea făceau parte din firescul zilelor. Făceau parte din sănătatea trupească și sufletească.
Astăzi, ele sunt tot mai rar prețuite. Se caută scurtături, grabă, rezultate fără drum.
Și totuși, sănătatea de atunci se năștea din tihnă și din rânduială, din lucruri făcute la vremea lor. Mâncarea avea altă consistență pentru că era făcută cu o încărcătură sufletească aparte. Era însoțită de recunoștință față de roadele lăsate de Dumnezeu și de bunul-simț al conservării, născut din puținul pe care oamenii îl aveau.
Pe masă se așeza, de cele mai multe ori, un singur fel de mâncare, iar omul mânca pentru a trăi și își măsura viața în simplitate.
Sănătatea se năștea din simplu și, adesea, din puțin.
Răbdarea conducea ritmul omului, iar cei care știau să aștepte ajungeau să culeagă roadele la vremea lor.
Așa au trăit bunicii noștri, ascultând natura, învățându-i semnele, lăsându-se povățuiți de ea.
Poate de aceea, și astăzi, tot mai mulți oameni se întorc spre natură, spre origini, spre mancarea de altădată, renunțând la confortul imediat. Îi liniștește susurul unei ape reci, îi adună priveliștea unui munte verde, îi cheamă ceva ce au pierdut în timp, dar care îi cheamă ca o sevă vie.
Sănătatea venea și din recunoștință
Din acea plecăciune zilnică a sufletului, din acea respirație de mulțumire, dar nu ca un semn de resemnare față de puțin, ci mai degrabă, ca un steag alb fluturat către Dumnezeu. Căci în sufletul omului care avea puțin, era pace. Un steag de pace, nu răzvrătire, nici nemulțumire. Era respirare domoală în fața puținului și demnitate. Puținul nu ștergea demnitatea, ci șlefuia ca un maestru bogăția sărăciei.
Iar omul răzbea vertical, pentru că posibilitatea puținului în umplea de recunoștința multului. Prea-multului sufletesc.
Din această așezare lăuntrică, se năștea și sănătatea.
Sănătatea era în mintea coborâtă în suflet.
Mintea care reușea să nu se lase încovoiată de lipsuri, de așteptare, de puțin. Care reușea, dincolo de socoteala vieții, să coboare în coliba cea mai caldă a trupului.
Andreea R. Crainic