Titlul acesta m-a inspirat dintr-o carte pentru copii, “Fiecare rid are o poveste”, pe care o găsiți la editura Signatura.
Merg pe stradă și mă uit pe chipurile oamenilor. Orice chip are o poveste.
Peste unele chipuri s-a așternut blând viața și anii, peste altele a săpat adânc în obraji.
Mă gândeam într-o zi, fără să am studii biologice sau în domeniu, că până și mușchii feței se coordonează după traiul vieții noastre.
Dacă am zâmbit mult, atunci mușchii se întind, lăsând să transpară acea întindere a buzelor.
Peste alte chipuri însă, mușchii ochilor se apleacă spre obraji, sub ochi se aștern bărci de neliniști, mușchii feței se orânduiesc într-o continuă copleșire față de viață.
Uită-te la un chip și aproape simți tot. Un chip încruntat îți așterne un zid greu de trecut, un alt chip, peste care mușchii s-au așezat armonios, îți deschide brațe întinse către el.
Și atunci m-am gândit iar la conferința părintelui Sorin Mihalache, “Ești ceea ce trăiești”.
Chipul nostru trădează secretul vieților nepuse, bucuriile trăite sau netrăite. Pe chipuri se așterne viața cu toate ale sale: riduri, ca bărci peste marea vieții – uneori învolburată, alteori liniștită și calmă.
Se vede unde s-au dat lupte. Acolo răzbate un rid, care și el are o poveste (precum ne zice și cartea).
Unele riduri au apărut din bucurii, altele din suferințe. Expresia chipului nostru este expresia cu care privim viața.
Serios sau în tihnă. Grăbiți sau așezat. În furie sau în blândețe. În neajuns sau mulțumire.
Chipurile noastre vorbesc și ne dezgolesc luptele nespuse în lume. Pernele de sub ochi ivesc nopțile de veghe.
Unele semne ale chipului aduc cu ele generațiile trecute. Unele riduri de expresie trădează pe mama sau tata din noi. Peste altele se aștern bunicii, iar pe multe dintre ele le scriem noi, cu fiecare bucurie sau tristețe intensă.
Fiecare chip are o poveste.
Chipul meu are povestea mamei prin ridurile de expresie de pe frunte, dar ascunde și povestea tatei prin semnele de la acneea din copilărie. Iar pe altele le-am căpătat traversând furtuni sau sărind prin bucuria elastică a vieții.
Primele fire albe mi-au apărut când am devenit mamă, iar pernele de sub ochi, după primele nopți nedormite lângă puii mei.
Mi-e teamă de ceea ce o să se aștearnă pe chipul meu? Nuuu.
Îmi doresc însă ca semnele vieții să se aștearnă în armonie pe chipul meu, nu dezechilibrat.
Mi-aș dori ca ochii chipului să nu fie acoperiți de pleoape, gropițele din obraji să nu-mi fie acoperite de griji și zâmbetul să nu se închidă nici când ar vrea să doarmă.
Fiecare chip are o poveste – povestea sufletului nostru, pe care, deși nu îl purtăm la vedere, îl lăsăm să transpară în expresia chipului nostru.
Pentru că eu cred că ceea ce trăim se aruncă peste ceea ce apărem – peste acest înveliș uman care nu poate ascunde un suflet bolnav într-un trup sănătos, cum nici un suflet sănătos pe un chip bolnav.
Chipul nostru poate spune povestea unei vieți firești sau a unei vieți trăite pe pătul grijilor și suferinței continue.
Să lăsăm chipurile noastre să-și spună bucuria acestui dar numit viață. Mușchii feței noastre să se întindă în zâmbete peste griji, firele noastre albe de păr să ne fie faruri ale înțelepciunii, iar bărcile de sub ochi – trezvia din momentele în care am vegheat viața.
Să ne lăsăm chipurile să își spună povestea unui “trăiesc” plin de recunoștință.
Andreea R. Crainic