Întotdeauna m-am gândit, dar parcă niciodată ca în perioada aceasta.
M-am gândit că noi ne naștem cu o pricepere infinită de a ierta.
Mă uit la copii. Ei iartă într-o secundă, ei nu țin minte răul. Ei sunt vrednici de cea mai sinceră cuprindere, după cea mai neiertătoare ceartă.
Și totuși, când pierdem această capacitate? Când slăbește ea?
Cumva, în timp, am impresia că ne deconstruim și renunțăm, încetul cu încetul, la câte o mică bucățică din întregul iertării.
Mă gândesc mult și adesea ce au copiii și cum reușesc ei să trăiască ziua așa cum vine. Copiii n-au filtre, nici nu se chinuie să și le pună. Ei nu se camuflează în peisajul ce-i înconjoară, ei se oglindesc și respiră pur, fără condiționări.
Și mai au ceva: joaca.
Joaca copiilor este miraculoasă. Adesea m-am aruncat în ea, în vremuri tulburi, și am găsit odihna cea mai curată.
Joaca îi salvează pe copii. Așa înțeleg că lui Dumnezeu Îi este drag să ne jucăm: nu ne apasă cu o seriozitate fără margini, ne lasă în joc, sub privirea conștiinței părinților.
Dar să revenim la muntele iertării pe care copiii îl urcă zilnic, la pânza pe care o flutură când ajung răpuși de reproșuri, la capătul înălțimii. Pânza iertării pe care o poartă în ochii lor limpezi, ca un lac de munte. În supărarea lor, pe care îți vine s-o iubești, pentru că nici aceea nu este veșnică. În inima lor deschisă, pe care cheia noastră, a părinților, o deschide poate prea rar.
Copiii n-au granițe în iertare, nici în iubire, nici în supărare. Au căi libere, pe care le semnalizează adesea prin ochi umezi, zâmbete ștrengare, chemări la joacă, mâini întinse.
Iar drumul nostru, al părinților, este adesea greu, pentru că, în frenezia vremurilor și în ceața grijilor, nu reușim să receptăm limpezimea copiilor noștri. Rareori mai reușim să le luăm mânuțele și să-i ghidăm înapoi spre ei. Rareori mai reușim să ne facem mici și să răspundem mâinilor întinse.
Învață, în timp, că iertarea se poate oferi condiționat, că joaca nu mai este pentru ei, că mâinile întinse înseamnă slăbiciune. Și mai învață să se camufleze în peisajul acestei lumi, din teama de a nu fi respinși. Apoi, când se întâmplă să fie cu ei înșiși, își dau seama că au devenit tot mai mult lumea și tot mai puțin ei. Că urcă din ce în ce mai greu muntele iertării și că viața li se oglindește în ochi tulburi.
Cât încă spargem cochilia din noi și ne descoperim imensa capacitate de iertare, încă mai putem să răspundem brațelor întinse. Le putem cuprinde și putem purcede cu ele pe cel mai revelator drum: drumul către inimile proaspete din piepturile copiilor noștri. De acolo putem învăța, acolo ne putem jertfi, acolo putem iar fi.
Și putem ajuta copiii noștri să nu renunțe să urce munții iertării, cu aceeași privire senină, netulburată de vremuri.
Să găsim iertarea… împreună.
Să nu-i lăsăm să urce singuri munții iertării.
Andreea R. Crainic