Oare cum ne privesc copiii de la mărimea lor? Ca pe niște uriași? Cum le-o fi când ne enervăm?
Ca pe niște munți stâncoși în care se dezlănțuie furtuni și din care cad bucăți de stâncă, lovind haotic?
Sau chiar ca pe niște munți vulcanici din care se prelinge lavă fierbinte?
Cum o fi, la mărimea lor, să fie înconjurați de uriași, cu lucruri de uriași… ei fiind mici pitici printre noi?
Lumea lor mică găzduiește, de fapt, cea mai mare inocență. În ea se ascunde încă latura aceea firească cu care venim pe lume: inocența, bucuria.
M-am gândit mereu: oare cum ne privesc ei?
Câți dintre noi ne aplecăm să le întâlnim privirea? De-am fi plecați ca sălciile pletoase… Acea salcie care s-a aplecat să-I facă umbră lui Hristos, când era sleit de putere.
Cum ar fi să ne mai aplecăm, din când în când, la mărimea copiilor noștri? Să-i privim în ochi? Să le vorbim de pe aceeași linie a privirii?
Cât de ridicate le stau capetele ca să ne poată întâlni ochii, când poate cel mai firesc gest ar fi să ne aplecăm noi pe genunchi, să le întâlnim inocența?
Dar uităm să facem asta, prinși fiind de vâltoarea vieții și a datoriilor.
Și dacă am lăsa copilul din noi să se mai aplece, din când în când, la ai noștri?
Ce-ar vedea copiii? Ar fi, poate, o oglindă.
Ce frumos s-ar admira în ea, cât de încrezători și-ar vorbi, câte lucruri ar descoperi despre ei înșiși.
Cum o fi pentru ei să nu se poată privi în oglinda aceasta?
Te-ai gândit oare că, poate, cer atât de mult să fie luați în brațe tocmai pentru a ne întâlni privirea, căldura ochilor? Pentru a se vedea în oglindă și a se liniști în retina mamei sau a tatălui?
Nu știu dacă studiile susțin asta, dar aș putea primi această ipostază ca o explicație a cerutului în brațe. Nu e departe de sens și logică.
Noi nu ne aplecăm. Ei ne cer brațele.
Și totuși, dacă ne-am apleca mai des, la înălțimea lor?
Dacă am înceta, pentru câteva clipe, să mai fim URIAȘII din viața lor și i-am lăsa să ni se reflecteze în ochi?
Cum o fi pentru ei să stea mereu cu capetele în sus, când niciun uriaș nu le dă șansa să privească drept? În jos, nicidecum.
Cum ar fi să ne așezăm pe covor și să ne privească ei de sus? Să le fim noi mici, iar ei — URIAȘI?
Ce-ar fi să probăm să le fim și copii? Copii pe care să-i ia de mână, cu care să alerge, cu care să se aștearnă pe covor sau în iarbă?
Cum ar fi să nu fim mereu acei URIAȘI la poalele cărora lumea se construiește rece, ci să ne aplecăm precum salciile pletoase și să-i umbrim pe copiii noștri în arșița unei lumi prea grăbite și prea aspre?
Ce-ar fi să mai coborâm, de la URIAȘI, la a fi și copii pentru copiii noștri?
Poate că Dumnezeu ne-a lăsat copiii nu doar ca să-i creștem… ci și ca să ne învețe să ne coborâm.
Și, în aplecarea aceasta, să ne regăsim și pe noi.
Andreea R. Crainic