Unde e ea, copilăria? Pe unde stă ea, căci parcurile sunt goale, leagănele nelegănate, bălțile de ploaie netulburate. Nu se reflectă în ele fețe de copii. Mai trece din când în când câte un bătrân negrăbit, gârbovit de anii vieții.
Mai suntem și noi în parc! Eu cu băieții, Nectarie și Serafim. Rătăcim pe aleea cu castani din cartier care nu e deloc aglomerată. Și îmi răsună vorbele educatoarei lui Nectarie care m-au bântuit o săptămână întreagă. Încerc să fac traducere cât de cât fidelă.
– Aș vrea să îl las pe Nectarie doar patru ore la grădiniță, pentru că așa am hotărât noi în familie!
– Nuuu, nu este o idee foarte bună. E adevărat că până la șase ani nu este educație obligatorie dar, o să piardă lucuri, o sa rămână în urmă. Nu o să facă fișe!! E singurul care iese!
– Fișe? eu, confuză. Are doar trei ani!… Apoi mă lovește rapid în urechi expresia:
– E alegerea voastră! Eu nu vă sfătuiesc!
După această discuție și muuuuulte ore nedormite mă trezesc luni dimineață că experimentez sfatul educatoarei. Două săptămâni în care am fost mai mult neom. Două săptămâni de greșeală epică, pentru că nu mi-am ascultat insinctul de mamă! Două săptămâni….oare ce-a fost pentru Nectarie?
Tot eu, după două săptămâni:
– Am decis, conform planului inițial al familiei noastre, că îl scoatem pe Nectarie după patru ore!!!! Foarte tăios. Cu o expresie stupefiată îmi răspunde:
– Pentru mine adaptare eșuată și îmi întoarce spatele fără drept de replică.
Acum mă plimb pe aleea asta cu castani și îmi tot repet. De ce? Îmi vine să plâng de furie! Risc să cresc niște inadaptați social? Sub care umbrelă să mă ascund….sub una mă plouă dar mi-e caldă inima, sub alta nu mă atinge picătură! Poate m-ar atinge, dacă s-ar mai vărsa lumea de ea. Merg pe aleea asta cu inima caldă și ploaie pe pleoape dar puii mei de oameni îmi stau aproape. A ieșit și rima de atâta neputință!
Unde e jocul, unde e joaca, unde e mainuțăreala copiilor? Unde este libertatea lor, în ce era trăim încât să nu ne adaptăm dacă avem curajul să fim *singurii*care fac altceva?
Unde e copilăria?? De ce nu e prin parcuri, prin bălți? De ce nu aleargă desculță prin iarbă? Nu și-a pus nici pantofi, căci n-a avut timp să crească să știe să și-i pună singură. Aleargă desculță pe bănci de lemn. Între săli de activități, pe trotuare bătătorite. Unde-ai plecat copilărie? Ai plecat să crești mare fără să te cațeri prin copaci oare?
Ai plecat să-ți crești rezistența la frustrare, pentru cuvântul joacă ești prea mare!! Cu mama când vei mai sta oare??
Andreea R. Crainic