Cupa Umanității este singura vitorie care contează!
Acum câteva luni am văzut aici o mobilizare exemplară pentru a sărbători câștigarea Cupei. Milioane de oameni îmbarcați la fel, de la tineri la bătrâni, vizite mii, transmisiuni în direct. Lupă mondială a fost pusă pe oraș. Atmosfera de sărbătoare a fost ușor molipsitoare și plăcută, dar cu toate acestea a fost și un mare motiv de meditație pentru mine.
M-am gândit mult oare de ce suntem făcuți așa. Sunt multe evenimente sportive, dar nu numai sportive, în general sărbătoarea, bucuria, hazardul, se trăiește foarte ușor și foarte numeros. Mulți se alătură. Și ușor. Devine mai ușor să empatizăm cu bucuria și să ne-o însușim, decât cu lucrurile mai puțin fericite. Și poate e cumva firesc, e în adn-un nostru de supraviețuire să ne protejăm de suferința.
Și totuși suferința există.
Oamenii înainte ieșeau în masă la război, acum se iese în masă la distracție.
E de dorit să ieșim și la distracție și, desigur, să trăim vremuri pașnice să fie numai distracție. Dar, în aceste zile de pace, sunt și câteva războaie importante….
Puțini se mobilizează pentru ele.
Puțini mai protestează pentru copiii rămași orfani, pentru mame rămase fără copii, pentru atâtea vieți.
Ne mobilizăm însă, exemplar, pentru a ne trăi bucurii.
De ce funcționăm așa? Bucuria e mai ușor și plăcut de trăit, catastrofele sunt greu de dus și dureros de trăit. E o luptă prea grea și fiecare spunem, nu-i a mea.
Mă gândesc ca dacă în fiecare țară ne-am fi mobilizat câteva milioane de oameni să oprim războiul, am fi reușit ceva…
Nu știu dacă voi publica aceste gânduri. Acest adevăr. Care poate ca rămâne în tăcere, dar se simte pe orice piele.
Noi, întreagă umanitate, știm că nu suntem bine.
Nu ne-am strânge să curățăm planeta cu milioanele. Știm că nu suntem bine, suntem în derivă.
Dar tăcem într-o liniște asurzitoare și o acoperim cu zgomot de bucurie trecătoare.
Când știm că în timp, liniștea aceasta are să ne acapareze, umanitatea are să se stingă, dacă nu apune deja. Pare catastrofal dar, cândva alți nelocuitori ai planetei (cei din veșnicie), se vor uita mirați spre pământ și în loc de planeta Terra vor vedea o minge.
Cu câteva culori, dar nimeni să șuteze în ea.
Și pentru ca mereu articolele mele se termină în acea notă pozitivă, cred într-o reîntoarcere a oamenilor spre compasiunea față de tot ceea ce se întâmplă în jur. Într-o zi Terra nu va fi doar o minge șutată în spațiu, ci un loc viu în care umanitatea își va redescoperi rostul.
Vocea suferindă va deveni vocea care va mobiliza, bucuria va obloji răni de suferință, și nu va fi trăită doar efemer.
Pentru că prea multă bucurie trăită în hazardul suferinței obosește.
Iar bucuria cu adevărat odihnitoare va rămâne bucuria împărtășită, cea care ne ridică pe culmile propriei noastre ființe și ne desăvârșește. În OAMENI.
Andreea R. Crainic