Niciodată nu m-a răvășit mai mult faptul că am crescut fără tată decât în ultimii șapte ani, adult cu acte în regulă fiind.
Eram în Spania acum șase ani când am primit un telefon. Acel telefon de la mama.
— Tăticul a murit, acum un an, mi-a zis ea cu voce stinsă.
Pământul își căuta alte picioare după ce am închis. Acum chiar nu mai aveam tată. Nu-l avusesem de la patru ani, dar acum, în niciun plan, nici fizic, nici spiritual, tăticul nu mai exista.
Nu-l avusesem niciodată fizic, dar în într-un fel el exista. Însă, după acel apel, devenisem orfană de tată.
Ce paradox totuși, pentru că de la vârsta de patru ani am crescut fără tată. Și totuși, abia acum mă simțeam orfană.
Tăticul a decis să plece într-o zi, pentru că a crezut mai mult în dorința lui de a consuma alcool decât în instinctul lui de tată. Poate a avut dreptate — așa am avut ocazia să avem o copilărie absolut firească și, aș zice, chiar fericită.
Dar niciodată nu m-am simțit nefericită pentru asta, copil fiind. Poate doar când auzeam alți copii spunând „tata”, dar și atunci mama estompa repede lipsa cu prezența ei, și femeiască, și bărbătească. Ea a avut grijă să fim reprezentate în orice loc și protejate de o prezență aproape masculină, un instinct de mamă care poate deveni și „bărbată” când luptă pentru copiii ei.
Așa că am trecut relativ ușor peste lipsa tatălui. Mai visam, la școală, că îmi trimite caiete. I-am scris chiar o scrisoare în care îl rugam să-mi trimită un caiet. N-am primit răspuns niciodată. Nu ne-a căutat niciodată, deși știa unde ne-a lăsat — pe mine și pe sora mea.
Dar am crescut, fericită chiar, că ștersesem cumva, cu odihna de după, puținele momente de violență pe care le întipărisem în profundul sufletului și pe care și acum le simt, le miros și le vizualizez cu lux de amănunte.
Așa că am crescut în odihnire, în bucurie, în îmbărbătarea și feminitatea mamei, care ne purta ca o statuie uriașă de piatră, căreia îi flutura zilnic fusta până la gleznă.
Zilnic se îmbrăcau una pe alta, feminitatea și bărbăția.
Am crescut, am devenit adolescentă, studentă, adult și, apoi, mamă. În anul în care eram însărcinată cu Nectarie, aveam să aflu că tăticul trecuse în veșnicie.
Și abia atunci am dezgolit această rană ascunsă într-un colț de suflet de copil, care acum ocupa mai mult decât un colț într-un suflet de adult.
La început, lipsa tatălui mi-era pansată și dezgolită, în același timp, de glasul lui Nectarie, care striga „tata”.O bucurie atât de înălțătoare, într-o suferință atât de joasă. Mă durea că eu n-am simțit bucuria cuvântului „tată”, dar mă înălța profund când auzeam că sunetul „tată” scos de vocea copiilor mei primea răspunsul „Da”.
Atunci aveam să trăiesc, pentru prima dată, bucurie în suferință și suferință în bucurie.
Cum e să auzi răspuns la cuvântul „tată”? Trebuie să fie tare frumos! Ce mă bucur că Nectarie îl aude. Și Serafim. Ce dulce se simte, se aude. Dureros de dulce.
Sigur că bunicul avea să preia într-un mod jertfelnic rolul de tată și avea să ne înfrupte câte puțin din dulcele acestui DA, dar chiar și așa, acel da îl învălui astăzi într-un cum ar fi suna de la el?
De ce nu ne-ai căutat? Nici în suferința ta n-ai considerat că trebuie să fim.
În anul în care el nu s-a dus, eu aveam să fac nunta.
Un an mai târziu, aveam să primesc acest telefon de la mama.
De ce n-am avut cărare lângă tine, să te însoțesc, să-ți fiu, nici în ultimul ceas?
De ce n-ai vrut să te alinăm, să te însoțim, să-ți dăm ultima fărâmă de iubire pe care toți o merităm?
Chiar cred că aș fi avut de unde s-o scot. Aș fi umblat în adâncul sufletului, aș mai fi găsit ceva iubire să-ți dau, să-ți plâng, să-ți rostesc.
După șapte ani încă mă întreb cum ar fi fost să te rostesc odată, cum ar fi sunat răspunsul tău?
Încerc să prind câte un ecou de sunet în răspunsul lui Andrei, să-i adulmec dulceața, să-l prind în zâmbetul lui Nectarie, care aude răspunsul la acest cuvânt.
Tu ai pierdut lupta cu alcoolul și ai câștigat, în același timp, distanță veșnică de noi.
Pământul mi-a fugit mult timp de sub picioare… Am udat în gol cu apă sărată din mine. Ud și azi mult, dar ud a liniștire și odihnă. Ud a durere așezată.
Luminița ta aici, pe pământ, s-a stins, dar în mine rămâne aprinsă.
Te iert. Și încerc să iubesc mica ta parte din mine.
Luminița ta încă pâlpâie în semnele mele de pe față, în gropițele din obrajii lui Nectarie, în părul moale al lui Serafim, în obsesia mea pentru ordine, și cine știe în câte altele.
În lucrurile bune și mai puțin bune.
Partea ta din mine este în siguranță…
Șapte ani. După șapte ani am curaj să te scriu.
Eu zic că am vindecat atât de mult, încât astăzi am să strig către tine cu o lumânare.
Te iubesc și abia azi am curaj să spun.
Andreea R. Crainic