Astăzi m-am născut a doua oară. Și am primit nume nou, tradus pe limba oamenilor, MAMA.
Astăzi, acum patru ani, marginile pământului mi-au fost foarte aproape, căci am crezut că tot pământul începea și se termina unde eram noi. Într-un salon cu îngeri îmbrăcați în halate albe, ținând un pui de crai care părea ca nu are văzduh prielnic ca să respire. Dar a avut.
Ce nu avea, era obișnuința de a respira în afara mea. Pe această bucată de pământ, doar a noastră, eram noi și acei îngeri albi. Aici începea și se termina pământul. În acest salon cu lumini albe de neon, nu mai era nimic. Decât noi și un pui de noi, ce a primit numele Nectarie.
Si-a venit Nectarie.
Copilul furtună și curcubeu! Despre care încă citim să ne prindem cum funcționează.
Copilul cu cârlionți și vocea cristalină, cum spune mama. Copilul, al cărui miros doar eu îl deslușesc. Serios, de nu miroase a căpșune, din clipa în care l-am născut…Andrei nu a depistat nici acum. Pfff, nu știe ce a pierdut.
Copilul care a adus în casă o oglindă uriașă în care ne vedem în fiecare zi…neputințele. Copilul care m-a făcut să privesc la colțuri de oglindă și ce e bun în mine. Ce știu să fac, ce nu-uri am. Copilul care m-a învățat să îmi privesc reflexia în geamuri cu mai multă blândețe. Patru ani au trecut…patru.
Zilele acestea mi-am adus aminte de ziua în care Nectarie, la doi ani ai lui, m-a încuiat în casă (fără să vrea, desigur) și despre cele 15 minute de disperare care mi se păreau o eternitate.
Era o zi frumoasă, ieșisem cu toată bucuria zilei pe ușa liftului gata să intrăm în casă. Nectarie cu cheile în mână, eu cu o mașinuță mare. Intru în față să las mașinuța jos pe hol…o secundă de neatenție! Când mă gândesc! Dacă închide ușa?
Ei bine, ce să vezi!? Nici nu se consumase gândul că Nectarie închisese deja ușa după mine și băgase și cheile și reușise să răsucească odată cât să încuie. Mda, eu, mama lui, am rămas închisă înăuntru. El, singur pe casă scării…
Atunci marginile pământului s-au îndepărtat drastic de tare încât pământul părea acum până la El foarte mareeee. Atunci, mi-am dat seama…daaa, că nu depinde totul de noi în realitate. Iar eu acest “nu depinde totul de noi” am pus în seama lui Dumnezeu și pe un raft cu lucruri nearhivate la care încă lucrez.
Poate vă întrebați deznodământul situației? Ei bine, ce putea să fie dacă nu Dumnezeu, faptul că vecina de sus, l-a duș fiind, m-a auzit strigând cu disperare și a coborât cu prosopul în cap, să ne ajute!
Mdappp…atunci ce pot să îmi doresc pentru puiul nostru de crai? Mai pot eu să planific? Nuuu!!
Ceea ce mai pot să fac este să îl trăiesc și să înveșnicesc fiecare clipă cu el.
Și să-i doresc! Ca marginile pământului să îi fie cât mai departe și să mai aibă timp să îl perinde. Mult timp! Să crească OM, să nu-i fie mare viața de afară și să fie acceptat așa furtună sau curcubeu….asa cum noi acceptăm vremea cum vine ea.
Să aibă curajul să rămână om cu trup de apă și să își găsească propria lui fântână în care să curgă ale sale. Ale sale urme umane.
Ieri dimineață s-a trezit, după o noapte destul de grea, și primul lucru pe care i l-a spus lui Andrei, cu ochii încă prinși de somn: Tati, eu nu vreau mâine când fac patru ani să cresc mare!! Și să am vocea groasă ca a unui adult să zic BUNĂ ZIUA (imitând cu o voce groasă acest bună ziua). Andrei aproape zâmbind, dar și cu oarecare urmă de reflecție mi-a povestit apoi.
Vă dați seama? El a descoperit ceea ce nouă ne-a luat treizeci și ceva de ani! Că e atât de bine și frumos să stai în prezent, în acum, în sunt și atât!
Nectar, ghici ce!?? Nici eu nu vreau să crești, dar timpul, care pare nemilos, este bun cu noi și ne lasă să prindem rădăcini, să facem pui și să lăsăm urme. Tu ești urma noastră de crai ce ne va duce în veșnicie!
Să curgi cu iubire peste tot și toate, nectarul meu albastru cu gust de căpșune, cârlionți și voce cristalină!
Găsește-ți stupul de albine și lasă mierea să se reverse cu iubire peste tot și toate. Și du-ne urmele departe!
Mulți ani, puiule de crai!
Să stai, să stai, să ne tot stai!
Cu iubire, MAMA!
Eu mă mai întorc puțin în camera aceea cu îngeri albi, pe bucata aceea de pământ, să respir puțin nectar!
Acolo unde, un punct de bebeluș din Calea Lactee a devenit un univers întreg de OM.
Andreea R. Crainic