În ziua de Florii ne-am propus să urcăm pe cel mai înalt deal al satului, să admirăm din toate unghiurile frumusețea acestuia.
Ajunși acolo, m-a împresurat un sentiment de micime. Atât de mici, în raport cu universul, cu tot ce a construit Dumnezeu. Chiar cu satul care se întindea în fața noastră.
Apoi, zilele acestea, m-am gândit mult la cum a ajuns omenirea să exploreze iar spațiul. Și n-am putut să nu meditez mult la cum omenirea ar trebui să facă un exercițiu de smerenie. Suntem atât de mici în raport cu tot ceea ce a creat Dumnezeu.
Atât de mici și, paradoxal, atât de mari în ochii Lui, din moment ce a făcut din niște fire de nisip, așa cum ne vedem din spațiu, oameni atât de complecși, înzestrați cu atâtea daruri, chemați la desăvârșire, capabili să construiască o capsulă care să poată să orbiteze Luna.
Și când mă gândesc că, de acolo, din spațiu, Terra e o minge mică, luminată la întâmplare, ar zice unii, de soare. Iar noi, aici, pe pământ, consumăm atâta energie să avem, în loc să fim. Când soarele se poate stinge în orice moment și noi rămânem cu ce am știut să fim, nu să avem. Suntem cât praful luat de vânt și, recunosc, mă sperie acest gând.
Oare cu ce gânduri se întorc cei patru astronauți acasă? Pentru că, în toată genialitatea aceasta a omenirii, e imposibil să nu Îl găsești pe Dumnezeu…
De aceea, parcă Paștele acesta a venit cu altfel de recunoștință. Cu recunoștința fiecărui fir de iarbă, a fiecărui copac care a înflorit și anul acesta. Cu recunoștința aerului pe care îl respirăm, cu cele mai mici lucruri.
Pentru că, în esență, suntem atât de mici și, totuși, Dumnezeu ne cheamă să fim mari. Așa că Paștele acesta n-o să fie despre ouă, deși păstrăm tradițiile și le ducem mai departe cu toată bucuria. O să fie mai puțin despre desfătarea trupească și mai mult despre desfătarea sufletească.
Despre o înviere a simțurilor, o invitație de a simți și de a ne îmbăta de lucrurile aparent banale, care încă se întâmplă în jurul nostru. Un fir de iarbă bătut de vânt, un alai de berze reîntoarse în sat, doi copii bucurându-se de vizita unui cioban cu oile.
O să fie despre lucrurile acestea atât de simple, care aparent ne fac să părem mici, dar, în esență, ne reamintesc cât de iubiți suntem, încât să ne desfătăm în aer respirabil, flori mirositoare, viață care se mișcă lângă noi.
Mă smerește gândul că suntem atât de mici, dar mă odihnește faptul că am fost aleși să devenim mari, nu la stat, nici la sfat… ci la existat.
Suntem micimea pe care Dumnezeu o cheamă să se desăvârșească întru veșnicie.
Cel mai frumos paradox al existenței
Andreea R. Crainic