Cam aceștia suntem noi…oameni cu trupuri de apă.
Acum ceva timp am dat peste o carte Omul cu trup de apă și fântâna sa, culmea, pentru copii. Cartea aceasta ne definește de la început, până la sfârșit.
Și pe mine Andreea, individual, dar și pe noi ca familie. Suntem oameni cu trupuri de apă care căutăm să curgem și să ne găsim fântâna în care sa curgem în voie. Vă spunem drept. Încă nu am gasit-o.
Sau am găsit răgaz în oameni lumină care ne-au lăsat să curgem NOI. În tihna inimilor lor.
Dar, încă nu ne-am găsit fântâna aceea stătătoare.
Uneori curgem cu haos, alteori curgem luni, uneori devenim cascadă. Alteori curgem peste alții cu intenții bune, dar udăm prea mult și atunci poate nu suntem înțeleși. Alteori nu curgem deloc spre anumite direcții și atunci legătura rămâne secetoasă.
De multe ori suntem alergați, nu la propriu, nu, alergați din suflete, se mărește distanța între noi și oameni. De foarte multe ori devenim singuratici.
Când în jurul nostru se face forfotă, nu stăm. Ne place să curgem în liniște. Nu căutăm dreptatea…și ea de multe ori nu vine, sau vine pe neașteptate când nici nu mai aveam gânduri să o așteptăm. Uneori când curgem, alții se mai adapă. Și parcă își dau seama că ceea ce curgem este potabil.
Alții nici nu curgem prima picătură că au și venit să ne alunge. De multe ori devenim singuratici. Pare că dispărem, dar ne adăpostim să curgem în noi. Să udăm spațiul nostru de siguranță.
Se întâmplă să curgem și prin ochi, în singurătatea noastră. Apoi ne umplem albia și ieșim iar. Pentru că iubim oamenii și știm că se găsește mult bine în ei.
Pe albia noastră sunt și resturi. La ele lucrăm. Mult. Uneori le curgem și spre exterior. Apoi ne pare rău și nu mai curgem o vreme. Suntem oameni cu trupuri de apă și ne căutăm fântâna. Cel mai des, când secetăm, o găsim la Dumnezeu….adică, de fiecare dată.
Prin tot ceea ce facem căutăm să ne găsim fântâna, în care putem să curgem, fie în tihnă, fie în cascadă, în care sa fim acceptați în toate curgerile noastre.
Căutăm fântâna aceea liniștită în care orice piatră ajunge să nu poată să facă decât cercuri și cercuri care să se unească până când se așterne iar transparentul albastru al apei.
Uneori când curgem mult facem bălți de care unii se bucură și sar în ele cu picioarele desculțe, alții își pun cizme, și mulți le evită complet. Câteodată inundăm…și ne dăm seama târziu. Poate producem și daune.
Ce știm cu certitudine e ca niciodată nu ne propunem să înnecăm pe nimeni. Dar nu ne dăm seama că nu toți știu să înoate. Greșim… Daa, ne numim OAMENI.
Oare tot ce am spus mai sus nu se numește viață? Oare nu toți ne căutăm fântâna în care să curgem?
Ei bine, asta suntem. Oameni cu trupuri de apă. Vrem să curgem…ce avem, pentru ce nu avem să ne rugăm, să așteptăm izvor și să curgem când suntem pregătiți.
Noi, cel puțin, în diaspora fiind, ne-am rătăcit fântâna de multe ori. Dar tot o căutăm. Căci știm, că toți avem fântâna noastră în care să curgem ale noastre.
Andreea R. Crainic