Nu prea știm să iubim ploaia. De multe ori ea ne încurcă în activitățile noastre zilnice.
Dar ploaia ne dă dă răgaz de stat cu noi. Când avem chef să bem un ceai sau ceva cald și să ne auzim gândurile? Sau să ne cuibărim în pat să citim o carte, sau pur și simplu să stăm? Când plouă. Când plouă ne luăm răgaz pentru noi, de multe ori fizic, alteori sufletesc.
Ploaia e un paradox. Ne dă stop dar și start. E mereu un nou început după o ploaie. Și parcă totul se vedem cu mult mai multă claritate. E ca și cum am fi spălați, înăuntru și în afară.
De multe ori asociem ploaia cu ceva urât, dar de fapt ea ceea ce face este să spele lumea asta, cu tot ce este în ea, de praf, de mizerie, de poluare, de răutate. De fapt, ne ajută să înmugurim în noi posibilități și dă șansa naturii să se întindă gingaș, așa cum ne dă nouă posibilitatea să lăsăm natura din noi să se întindă în verde. Înverzim pe dinăuntru, înverzim pe dinafară! Ploaia pune în noi verdele unui DIN NOU. Așa cum plânsul scoate din noi toată marea albastră învolburată.
Avem verdele ploii din noi, avem albastrul mării de după plâns. Dumnezeu a creat totul în atâta armonie, încât să putem aduce în noi atâtea posibilități de desăvârșire umană. Ne-a dat atâtea posibilități de odihnire sufletească și fizică. În viața asta grea, dar pe alocuri și odihnitoare.
Dar nouă nu ne place plânsul și fugim de ploaie. Fugim de tot ceea ce, de fapt, ne face bine. Fugim de odihna care ne este pusă la picioare.
Pentru că ploaia este odihnă, plânsul este eliberare. Amândouă ne aduc la noi înșine. Ne invită să ne descoperim mai mult, ne împinge în curajul de a sta cu noi.
Eu nu reușesc să iubesc ploaia mereu. De multe ori mă încurcă, logistic pe ploaie mi-e mai greu cu copiii. Umbrele, căruț, cizme de ploaie, pelerină. Nu e chiar așa ușor. Dar astăzi o iubesc, pentru că picură blând și pentru că în drumul spre casă mi-a dat tihna să găsesc un praf de odihnă pentru sufletul meu.
Mi-e greu pe ploaie, dar mi-e tare bine după.
Să iubim tot ceea ce a lăsat Dumnezeu, pentru că totul este creat de fapt pentru noi. Să ne odihnim în marea asta de greu și griji și să ne reconstruim în verdele dinăuntrul nostru.
Să iubim și ploaia, măcar din când în când, pentru că ea ne dă răgaz să mai și sărim în bălțile care se fac în suflet și afară. Să fim din nou adulți cu suflet de copii care perindă prin viață asta grea, cu infinite posibilități de odihnire.
Andreea R. Crainic