Începând de astăzi, pentru starea mea sufletească de român, începe cea mai grea perioada din an. Luna aceasta este cea mai grea pentru mine, ca intensitate a sentimentelor de dor. Nu vă gândiți că e românism prostesc, oameni buni! Adică, să fim sinceri, dorul niciodată nu se stinge, stă acolo reprimat și tăcut, ascuns în suflet. Doar că mai avem și o viață de trăit, copii de crescut, joburi de onorat. Dar începând de astăzi și până după sărbători, dorul iese…bate vântul dinspre țară, cum spune cântecul. Dorul, șalele ne frânge luna aceasta.
Numai dacă ești român plecat înțelegi cum e să-ți frângă dorul de acasă șalele și să-ți pună sufletul pe genunchi. Daaa… de cinci ani de când sunt în Spania, în luna decembrie mie îmi este cel mai greu. Mi-e cel mai dor. Se adună tot dorul de peste an și revarsă întreaga lună, în întreaga ființă.
Luna asta sunt român fără Românie. Trăiesc perioada aceasta autentic românește, mă ancorez în colinde și tradiții…dar n-am Românie. România, fizic, e la kilometrii distanță, însă la milimetru în intensitatea dorului. Doruri puțin strigăte, răni deloc pansate….așa duce românul luna sărbătorilor.
Mă mai consolez în pachetul de la mama, care parcă aduce cu el miros de Românie, care alină și întețește și mai tare rănile dorului. În pachetele ei numai nu pune întreaga Românie. Miroase a dealurile de acasă, a ulița de la bunici, a mama.
Cozi lungi, foarte lungi, de români la firmele de transport în perioada Căciunului. Credeți că aici nu sunt carne de porc sau murături? Nu, dom’le. Ce aduc pachetele de acasă e România netrăită destul….e un ce-ar fi fost dacă?!!! Români ce stau la coadă sā își iau pachetele sperând că în ele găsesc miros de mămă, urme de tată.
Și da, dragi români. Dacă ați plecat, aveți voie să vă fie dor, în ciuda disprețului altora. Avem voie să tânjim, să ne cheme glia. Să spunem că ne e dor. Mi-e dor de țară și nu acum de ziua României. Mi-e dor de acasă în fiecare zi, dar abia astăzi am curaj să o spun, să dau voce durerii, să o strig.
Unii ar spune că nu am dreptul să îmi fie dor, dacă am ales să plec. De fapt, urechile mele au auzit și asta. De parcă atunci când ai plecat afară ți s-a luat dreptul la dor. Când ai trecut granița ți s-a spus răspicat:
– Doamna Andreea, de bunăvoie și nesilită de nimeni părăsiți România și odată cu ea dreptul de a vă fi dor de ea. Consimțiți?
– Ete că nu!!!
– De trec granițele, sufletului nu i-am schimbat cetățenia. Tot românesc a rămas, domule polițist….ăăăă, pardon, oameni.
De trec granițele și pășesc pământ străin, sufletul tot român rămâne doar că fără glie.
Aveți voie sa va fie dor! Și eu, și tu, și suntem mulți cărora ne este dor. Avem voie, dragi români, să ne spunem dorul. Sufletul nu are legi, are doar simțire. Bine că măcar acolo nimeni nu ne poate dicta nimic. Așa e că vă greu luna asta?? Așa e că vă e dor? Aveți voie să strigați, promit că nu sunt nici o instanță judecătorească. Sunt și eu un român, închis afară, făr de țară!
Românie, mi-e dor de tine astăzi, mâine, luna asta, în fiecare zi, dar sunt prins afară, român fără Românie, suflet fără glie! În tine Românie mi-e mamá, mi-e bunica, îmi sunt dragostile copilăriei, mi-s oamenii dragi. Din tine mi-am luat pe Dumnezeu! Fii blândă cu ei! Te rog să mi-i iubești căci eu nu știu decât să respir românește, orice alt pământ aș călca. Te rog, nu uita!
Dragă, Românie! Ți-ai făcut o mănăstire la mine în suflet. Acolo ard lumânări pruncului Iisus, acolo-și pleacă dorul genunchii, acolo se aude în fiecare an în luna decembrie, aproape șoptit, leru-i ler!
Mulți ani, Românie! Copilul din mine, a crescut în tine! Fă tot să fii bine!
Andreea R. Crainic