Să fii mamă e cel mai frumos și înălțător lucru din lume,
Nu se poate scrie, nici cânta, doar șopti de pe buze de copil.
Dulceața ce se cuibărește-n piept când auzi mama n-are nume
Doar arde înăuntru-ți o căldură, până și sunetul e nobil.
Să fii mamă e ca și cum ai alerga stând pe loc,
Sau ai fi statuie ce veghează la poale de omușor
Peste rănile-ți de oboseală și peste munții de răbdare
Se așterne și mângâie miros de piele nouă și pipăit de obrăjior.
Mama e cântarea cea mai lungă de pe portativul vieții,
Ea nu se termină, ea își ia răgaz, se lasă auzită și simțită
Și se-nalță neașteptat în note grave
Să acopere furtuni și valuri gata să înghită.
Ea știe să prindă durerea în palme, s-o poarte, să-i cânte,
Să adoarmă orice greu, să vindece răni deschise, să plece genunchii.
Ridurile ei, firele ei de păr alb, sunt lupte neînfrânte.
Mama pentru puiul ei de om își adună și ultimul rărunchi.
Căci mama nu pleacă, ea stă într-o șoaptă și-o rugă
În toate nopțile albe, în brațele ei ce deschise rămân
E îmbrățișarea ce veșnic ne poartă, e mâna ce-ajută,
E sufletul viu ce veghează și nu moare nicicând.
Să fii mamă înseamnă să scoți soare și din nopțile tale,
Sau să faci curcubee pe cele mai înnorate ceruri,
Din tăceri ce-au strigat să faci torțe aprinse
Căci o mamă nu cade niciodată, nici lângă felinare stinse.
Să fii mamă, ce mai e și asta oare, e un miracol sau o întrebare?
Căci mama nu întreabă, ci ca un miner sapă răspunsuri,
Să fie un rol mai înălțător și mai desăvârșit oare?
Ea, mama, face lumină și în cele mai adânci neajunsuri.
Andreea R. Crainic