Mă uit la vânt cum bate.
Astăzi aproape că îți înțeapă obrajii cu ace fierbinți. Bate cu îndârjire în toate direcțiile. Apleacă arborii mai firavi, clatină crengile abia crescute, desprinde frunze obosite.
Și mă gândesc la îndârjirea din viața omului: furia.
Astăzi, după un episod de nedreptate, am simțit furie și m-am simțit greșită. Apoi m-am uitat pe geam și am văzut cât de tare bate vântul.
Oare el se simte vinovat?
Uneori bate blând, doar atinge obrajii cu o adiere moale. Alteori șuieră răstit, de aproape îți astupă auzul. Alteori e un haos în el și devine vârtej. De multe ori anunță ploaia, alteori ridică fire de nisip de la pământ.
Chiar și vântul are atâtea feluri de a fi. Cum am putea noi să suflăm mereu căldură?
Mai scutură vântul în noi. Ne mai scutură de greu, alteori ne umple de praf. Și, de multe ori, țipă asurzitor.
Ce rămâne însă în urma vântului?
Câteva frunze care trebuiau scuturate sau copaci plecați?
Cred că aici este și măsura noastră: să învățăm să fim furtuna care ne ține drepți, dar să nu punem oameni la pământ.
N-am să mă simt vinovată că astăzi a bătut un vânt în mine și a mai scuturat câteva frunze.
Astăzi am să-i mulțumesc vântului care m-a învățat să mă clatin, dar să rămân dreaptă. Să nu rănesc, dar nici să nu-mi las sufletul de izbeliște.
Uneori trebuie să te clatini ca să rămâi drept.
Andreea R. Crainic