Să te miri, copile, la acest puțin, care este prea plinul ce te zidește.
Să nu-ți pierzi admirația pentru drumurile prăfuite; ele te învață cea mai frumoasă formă de cunoaștere: aceea lângă Dumnezeu.
Să-ți fie natura artă pe care o pictezi pe retina ta, florile, jucării vii. Animalele, prilej spre milostivire, căile nebătătorite, drum spre cunoașterea cea adevărată.
Să păstrezi mereu bogăția de a te bucura de cele mai simple lucruri. Ele te vor duce spre înțelegerea cea mai adâncă.
Să-ți lași mintea să zburde pe câmpii, pe dealuri verzi; în ele ai să-ți găsești cea mai pură formă de-a observa viața și trecerile ei. Ai să înveți mult de la ea.
Pietrele să-ți fie prilej să-ți numeri gândurile și să le rânduiești cu rost. Să nu fie multe, doar câteva, cele cu adevărat de folos.
Să alegi să pedalezi și pe căi neumblate, căci drumurile vieții nu au toate piste ciclabile. Aceste căi, fiul meu, îți vor întări vlaga picioarelor.
Să te oprești la melcul acela să înveți să observi că și încetul te poate conduce spre limanuri adevărate. Aici ai să înveți că nu doar cele grabnice îți rânduiesc soarta.
Să continui să culegi floarea aceea, să o oferi oamenilor care te vor crește. Să le arăți cum darul lor s-a înmulțit în tine precum nectarul în floare.
Să-ți rămână câmpul parcul de distracții în care să te joci de-a odihna. Aici o să-ți găsești limpezirea care îți va arăta drumul spre Dumnezeu din tine.
Să nu te lași furat, copile, de orizonturi îmbietoare. Oricât de mari îți vor fi ridicările, să nu uiți să te întorci și-aici. La simplitatea care te-a făurit, ea te va zidi în omul înțelept.
Rămâi pe drumurile bunicilor, cu mintea, cu trupul și cu sufletul. Pe orice căi înalte vei păși, să nu uiți să îți plimbi inima în simplitatea ulițelor. Ele te vor aduce ACASĂ, în tine.
Andreea R. Crainic