De când locuim la sat, a trebuit să înfruntăm lumea copiilor noștrii altfel. Pentru că, vrei nu vrei, realitatea satului e foarte diferită de cea a orașului.
Și ne-am tot gândit că menajăm foarte mult copiii și îi îndepărtăm de firescul vieții, de adevărurile sale, pe care, în cele din urmă, le pierd și ajung să îi izbească precum un val nervos de apă oceanică.
Ori la sat, viața ne-a pus în altă circumstanță.
Așa cum la sat se aude muzica de nuntă și vine întrebarea copilului: „Ce se aude?”, tot așa unele adevăruri se aud ca ecouri ale satului, fără ca tu să ai intenția să i le aduci în față.
Și așa apare discuția despre moarte.
Moartea, care la sat este vestită de clopotul ce nu sună sâmbătă seara, căci atunci știm că a doua zi vom merge la liturghie. Și atunci apare întrebarea: „De ce sună clopotul satului, mama?”
Ai două opțiuni: să alegi să îl minți pe copil (lucru care pentru noi nu a fost niciodată o opțiune) sau să îi prezinți adevărurile vieții, pe înțelesul lui.
Apoi mai e vocea satului. Oamenii la sat sunt foarte spontani; ei nu se cenzurează când sunt copii de față. Îi poți ruga pe ai tăi să facă asta, dar, credeți-mă, veștile circulă spontan și foarte realist povestite.
Dacă la oraș erau mai ușor de evitat temele sensibile ale vieții, la sat îți bat la poartă.
Și iată în câte rânduieli se aude ecoul satului la o veste de plecare:
În clopotul de la biserică, în ritualuri și slujbe religioase (mese, moși, parastase).
În locuri de care nu te poți feri (cimitirul, care este în curtea bisericii).
În vocea sătenilor (care vin să împartă greul cu vecinul sau cu un prieten).
La sat, lumea nu suferă singură. Împarte. Și greul, și binele. Cred că asta ne lipsea atât de mult la oraș.
Așa că, atunci când un om al satului se pregătește să plece la Domnul, satul știe, vorbește, așteaptă, jelește. Și această mărturisire va ajunge cumva la urechile copiilor tăi. Dacă nu acasă, poate la școală. Căci la sat toată lumea se cunoaște.
Tocmai de aceea, în ziua înmormântării unui sătean, iese întregul sat să îl conducă. Chiar dacă alegi să nu asiști, asiști sigur prin povestirile oamenilor care au fost și care simt să împartă și mai puțina bucurie despre cei dragi.
Așa m-a izbit realitatea vieții și, deși abordasem tema morții cu băiatul cel mare, prin lectură și prin alte căi, aici, la sat, aceasta ne-a izbit diferit.
Mi-am dat seama că încercăm să ne ținem copiii într-o strânsoare mătăsoasă, să îi protejăm de toate adevărurile vieții, crezând că îi vom scuti de traume. Apoi vine viața peste ei și această strânsoare nu este mereu mătăsoasă și caldă, și îi mai și sugrumă.
Am greșit.
M-am gândit: fie află despre aceste adevăruri de la noi, spuse într-un mod potrivit și adaptat pentru vârsta lui, fie urechile lor vor auzi din ecouri ale satului, iar noi nu vom putea să ne dăm seama cum acestea îi strâmtorează.
Așa că am ales să le arătăm realitatea, blând, și să sculptăm ecoul satului pe măsura înțelegerii lor. Și da, am mers cu ei, în taină, în spatele „șirului” care conducea câțiva oameni dragi ai satului.
Au curs întrebările. Inima mi-a pâlpâit la fiecare pauză a lor. Am primit mai multe întrebări decât m-aș fi așteptat vreodată. La multe făceam pauză, pentru că era prea dureros să răspund. La multe s-a așternut tăcerea sau răspunsul: „Despre asta vom vorbi când mai creșteți un pic.”
Am stat în strânsoare cu ei, într-o realitate a vieții care ne izbește pe toți. De care încercam să îi protejăm.
Îmi dau seama că adevărurile grele ale vieții trebuie spuse atunci când vin întrebările. Și cel mai sigur mod de a le trăi și înțelege, pentru un copil, este de mână cu părinții lui.
M-am înșelat. Viața de oraș m-a ajutat să protejez copiii de anumite adevăruri grele, dar m-a îndepărtat de a le prezenta lor firescul acesteia, așa cum se întâmplă el.
Andreea R. Crainic