Lasă-ți pasul să se poticnească azi, ca să cunoști fotosinteza unei reîntoarceri.
Stau în pat lângă copii. Aud respirația lor adormită. Pe perete candela luminează tavanul.
În liniștea asta a nopții, corpul meu tresare la un gând: de ce aș strica liniștea pe care o avem acum?
E un sentiment de panică, amestecat cu…nici eu nu știu.
Am decis, ne mutăm în România.
Revenim acasă după șapte ani de străinătate. Și totuși, ce lipsește în liniștea aceasta încât sufletele noastre să nu se scalde în ea și să mai aibă gândurile reîntoarcerii?
Poate chiar această liniște, prea mare, ne spune că asta nu e tot.
Mă simt ca o frunză dintr-un copac bătrân prin care adie vânt străin.
Pe frunza noastră fotosinteza se face în românește. Și poate, mai sunt alte câteva frunze. Ele se diferențiază prin găurile lăsate de acest vânt străin.
A noastră nu e găurită, încă, dar marginile îi sunt ruginii de dor.
Unele, nicicum nu se desprind de tulpină. Își caută rădăcina, și, deși riscă să îngălbenească prea tare, nu se desprind totuși. Stau acolo și rabdă arșița soarelui, a ploii, sau chiar a brumei reci.
A noastră vrea să se desprindă.
Și-a găsit rafala de vânt care să o poarte acasă. În pământ românesc.
Ne desprindem de acest copac cu rădăcini puternice, vârf semeț și îndrăzneț spre albastrul cerului. Acest copac care ne-a adăpostit frumos, ne-a oferit diversitate de graiuri și culori și doi lăstari de omușori.
Căutăm să ne așternem în liniștea toamnei, pe pajiște uscată unde se-aude fluierul și Doina.
Unde bate toaca și se aude clopotul sâmbăta seara.
Aceasta este fotosinteza unei reîntoarceri, a noastră.
În tot acest necunoscut, frunza noastră tremură. Îi este teamă să nu nimerească în teren mlăștinos, ori prea rece sau chiar prea uscat.
Dar cu aceeași nădejde ar vrea să nimerească tot pe un maldăr de frunze, la rădăcina unui copac bătrân, în liniștea unui ACASĂ plin de sens.
Vrea să se aștearnă la rădăcini!
Andreea R. Crainic