Atunci când ne-am decis să ne întoarcem în România, majoritatea prietenilor ne răspundeau (cu lacrimi în ochi): „Și noi am vrut, dar acum e prea târziu pentru noi. Dar ne bucurăm pentru voi. Copiii noștri sunt mari deja, integrați aici; o schimbare le-ar da lumea peste cap.”
Am văzut în ochii multora, fără să romantizez deloc, flacăra încă aprinsă după acasă, regretul unei reîntoarceri amânate, un dor după acasă pus în așteptarea unui „poate la bătrânețe”.
Am văzut și privirea aceea dată peste cap, deși mult mai puțin.
Uneori, acolo străpungeau durerea și respingerea, din cauza unor întâmplări greu de dus, ACASĂ.
Dar și acolo prindeam, printre discuții, frecvența unui film mut, care gesticula prin sticlirea retinei.
Dar n-am văzut, la aproape nimeni (și aici vorbesc doar de experiențele trăite de mine), acea odihnire a sufletului atunci când se pune problema unei rămâneri permanente în afara granițelor.
Poate doar o resemnare așezată pe un zâmbet dulce, cu gust ușor de pelin.
Reîntoarcerea, așa cum am surprins-o eu, în sufletele apropiate mie, era ca o torță aprinsă, spre care nu întindeai mâna ca să nu te arzi, dar pe care nimeni nu îndrăznea să o stingă niciodată. Poate doar să o lase într-o veghere surdă.
Și-acum, amintindu-mi aceste lucruri, mi s-au ivit în minte dulcile amăgiri cu care mulți am părăsit țara și prea amarele rămâneri zăvorâte, din multe motive, afară
Chiar și cuvântul acesta afară pare lipsit de logică. A rămâne afară, pentru un trai mai bun, înseamnă a accepta că nu ești la adăpost. Că ești în afara casei tale.
Poate că exilul începe chiar din limbaj. Din felul în care ne numim locul. Limba nu ne cruță: oricât de bine ne-ar fi, ne spune mereu că suntem afară.
Revenins, reîntoarcerea noastră a pus pe multe buze această dorință aprinsă, a dat glas multor lupte care încă se duc. A reamintit dureros prezența unui „război rece” între a rămâne și a pleca.
Acelor chipuri aprinse, dragi nouă, le spunem că reîntoarcerea nu e ușoară. E cu renunțări, recăpătări de forțe. Înfingere forțată a rădăcinilor smulse cândva.
Pământului îi ia ceva să ierte și să înrădăcineze din nou vlăstare pierdute.
Dar tot el, pământul, are memorie și sudează cu împăcare rădăcini reîntoarse.
Și pentru aceia care întind sufletul spre flacăra aprinsă a reîntoarcerii le spunem doar atât: Dumnezeu răsplătește curajul.
Îndrăzniți, căci pământul încă ne ține minte.
Andreea R. Crainic
P.S. Acest text face parte din Fotosinteza unei reîntoarceri.