De ce plângem când plecăm de ACASĂ, de ce se strânge în inimă mereu un ghem de dor? De ce, când pășim pământ nou, necunoscutul ne transpiră și în ultimele încheieturi?
Mereu am crezut că legătura cu pământul chiar există, acea legătură fizică, dar și spirituală.
Mă gândesc mereu la metafora copacului dezrădăcinat, care poate înflori și poate continua să prindă rădăcini oriunde, dar niciodată în toată splendoarea și fălnicia lui.
Cunoscutul ne aduce mereu acel acasă stabil al sufletului, potecile pe care am pășit de mici, pe care am căzut, ne-am format și ne-am ridicat. Pe acele poteci ne-am înfipt rădăcinile și le-am lăsat acolo, în seva lor.
Plecatul de acasă e și un fel de “vârstă simbolică”. Toți plecăm de acasă la un moment dat. Dar atunci când revenim, găsim acea liniște care nu tulbură, ci ne ancorează în tot ceea ce suntem.
Plecatul de acasă e cu nod în gât. Câte noduri în gât adună unii. Nu știi dacă rădăcinile tale au să se mai întindă acolo sau dacă seva lor e purtată de tine pe meleaguri noi.
Plecatul de acasă. Este un plecat de acasă “sănătos”, care ne inițiază în tainele vieții, dar în esență este un “neplecat veșnic” din locul în care ne-am născut. De acolo, oricât de plecați am fi, nu plecăm de fapt niciodată.
Eu mi-am cărat peste tot rădăcinile, dar acea împământare de care am nevoie o găsesc mereu pe prispa bunicilor, în satul natal. Acolo și lăstarele rădăcinilor mele își găsesc împământarea lor, o liniște a copilăriei, greu de descris, dar simplu de trăit.
Acolo și ele, lăstarele, își trăiesc seva în simplitatea și libertatea lor, umană și firească.
Plecatul de acasă nu e niciodată dulce, e dulce-amar.
Dar întoarcerile sunt mereu doar dulci. Și oricâți de ACASĂ ai avea, acel ACASĂ e mereu doar unul.
Oriunde am perinda în lume, purtăm cu noi seva verde-a lui ACASĂ.
Andreea R. Crainic
SURSA FOTO: TABLOURI DE VIS.RO