Mi-arunc condeiul peste lume,
Poate cândva un cuvânt zgâriat pe o foaie de hârtie
va mângâia sufletul cuiva care îl caută.
Mi-arunc condeiul peste lume,
Poate un suflet se va liniști
în cerneala lăsată peste timp.
Mi-arunc tot ce-am de prisos în mine,
Să nu-mi iasă cuvintele prin firele de păr,
să fie broșă de prins în piept
pentru cineva care vrea să-și prindă sufletul în mâini.
Mi-arunc cerneala inimii peste lumea
care vrea să stea și în singurătate
și-acolo să înflorească discret
pentru trecătorii care s-o miroase.
Mi-arunc condeiul peste lume,
pentru că altfel simt că explodează toată cerneala în mine
și mă transformă în omul albastru
care, în loc să curgă,
devine o adunare de litere fără rost.
Mi-arunc condeiul peste viață,
să se oprească cineva
și să-l bea ca pe o licoare
care să mai aline greul.
Căci dacă nimeni nu s-ar adăpa,
condeiul meu n-ar avea de ce să izvorască.
Și eu n-aș avea rost…