Scrisul mă salvează!

Scrisul mă salvează! Anul trecut pe vremea asta am publicat primul meu articol pe crainicii.ro. De scris am scris de când mă știu, dar să îmi arunc în lume scrisul am avut curaj foarte târziu.
Acest curaj a venit într-un moment al vieții mele în care uitasem tot ce știu să fac și mai știam să fiu doar mamă. Sau asta credeam. Eram într-o buclă a unui NU POT sau NU ȘTIU sau NU AM TIMP. Total acaparată de neputința de a mai face ceva din cauza oboselii.
Și într-o zi am renăscut parcă din cenușă, am deschis biblioteca pentru copii și acolo a venit prima mea gură de aer. Îmi plăcea să scriu postări, mă simțeam atât de bine, parcă eliberam, chiar dacă cât e negru sub unghie.
Am scris mereu, în somn, în gând, în notițe pe telefon. Am multe texte pe care nu am curajul să le public.
Dar când am publicat pe primul mi-a crescut o aripă.
Scrisul m-a salvat de mine! Când eram obosită scriam, când eram prea furioasă iar scriam. Când credeam ca nu mai pot scriam, când contemplam copiii scriam.
Atunci am descoperit ceva ce parcă era sub lacăt: că a fi mamă nu este o piedică spre a găsi drumul spre mine, ci este chiar cel mai sigur drum spre a mă cunoaște.

Scrisul chiar mi-a fost terapie intensivă a sufletului. Scrisul mă salvează și astăzi. Scrisul e un dialog cu mine, prin scris îmi dau vocea tare și mă ascult. Îmi ascult gândurile, trăirile, îmi ascult dorul de acasă, îmi ușurează greul cu copiii.
Acum, scrisul e vocea mea interioară la volum tare, nu țipător, ci atâta cât să îl pot auzi fără să mă surzească. Scrisul mă așează să mă ascult. Îmi pune pauză în viața, mă aduce să stau cu mine.
Și uite așa scriu. Scriu și când vorbesc cu oamenii. Dacă e ceva ce mă impactează, în bine sau rău, scriu imediat. Scrisul meu îmi este gândul care aproape zboară, dar îl prind repede în cuvinte.

Scrisul, prima dată, îl trăiesc. E mereu la trecut sau la prezent. Rareori sau niciodată la viitor.
Uneori strig prin scris, de altfel pe site aici este o secțiune strigat în poezie.

Scrisul mă salvează de mine! De cine aș putea fi fără el. Căci de când mă știu scriu și n-am încetat niciodată. Doar că acum am descoperit că el poate să fie și vocea mea spre lume. De ce? Pentru că ceea ce trăiesc eu nu este supraomenesc, sunt trăiri și tumulturi ale unui viețuitor simplu. Și prin această voce a mea îmi doresc să dau voce și altor suflete tăcute.

Scriu mult despre dor, pentru că îl trăiesc, dar asta într-un alt articol. Scriu mult despre viața de mamă și mult mai mult despre trăiri interioare. Scriu în proză sau aștern în versuri.

Așa că mulțumesc ție, dragă cititorule! Mulțumesc ca mă citești și mă salvezi! Altfel aș fi doar un om cu multe gânduri și trăiri TĂCUTE.

Scrisul mă salvează de cine N-AȘ PUTEA SĂ FIU. Este farul meu de lumină peste lume. Și peste MINE!

Andreea R. Crainic