Gata, m-am gândit. Dacă o să aștept să se alinieze toate planetele, nu o să mai scriu niciodată. Așa că, fără toate planetele aliniate, printre jucării de copii și zumzet de trenuleț, las primele rânduri să curgă.
Recunosc, îmi sorb a doua cafea pe ziua de astăzi, tot acum, fix când mâinile mele tastează. Printre aceleași jucării și șine de tren, un lighean de rufe spălate și neîntinse și doi băieței tare mișcători. Din cale afară! Pare haos, este haos. Vizibil. Un haos în care, în mod normal, nu as putea să funcționez dar culmea, e tare liniște în sufletul meu. Cred că așa se simte ceva asemănător cu fericirea! E acum, în acest moment. Nu știu ce voi mai simți după.
Revin, după ce alin căpușor lovit de-un colț de masă moale…da da, ați citit bine. Colț de masă moale, prințișorii sunt în siguranță! M-am gândit că dacă nu-mi pot savura cafeaua liniștită, asigur un mediu sigur de joaca și îmi beau cafeaua printre ei. De fapt, cu ei.
De ce scriu azi pentru prima dată? Pentru că vreau să povestesc despre bucuria zilei, să o las aici așa, neșlefuită. Să o citesc peste ani și să zic, din bucuria copilului meu au izvorât primele mele rânduri. Adică până la urmă, bucuria lor este izvorul meu de inspirație…adică vreau sa îmi dau seama de asta peste ani.
Buuun! Mă îndreptam spre casă de la grădinița lui Nectarie. Serafim adormit în căruț, acoperit cu o protecție pentru că da, plouă plin! Agățat de căruț un scaun pentru Nectarie cu o umbrelă de copii deasupra, să nu îl plouă. Pe el se va așeza micul crai în drum spre casă și nu vrem să se ude. Eu, aproape că nu mă văd, într-o pelerină de ploaie galbenă, cu o șapcă impermeabilă în cap…că nu mai am alte mâini să duc încă o umbrelă. Aștept la ușa școlii. În borsetă, în drum spre grădi, găsesc o acadea! Îmi zic! Să o mănânc, așa nu o mai vede Nectarie, o acadea minus în viața lui. Dar mă hotărăsc să nu o fac totuși.
Și când îl văd, în pelerina lui verde de ploaie, cu gluga pe cap, îmi amintesc de acadea!! Îl îmbrățișez, fară să respir aproape și instinctiv scot acadeaua. Văd niste ochi mari, mirați, apoi acel zâmbet larg, care are în colțuri gropițe. În sinea mea, îi zic deja. E o excepțíe, știi asta nu? Dar nu dau voce gândului și doar îl observ. Plecăm la drum. El nu vrea în scaun, vrea pe jos. Îi desfac acadeaua, sare de câteva ori și apoi întinde larg mâinile, ca niște aripi și stă așa, preț de câteva secunde, cu acadeaua în mână. Apoi o linge pofticios.
Întinde iar mâinile, mai stă odată cu ele aripi și apoi îmi zice:
Uite, mami! Îmi plouă pe acadeaaaaa!!! Și o linge de parcă ar manca nori pufoși cu gust de ciocolată!
Vă zic, mi-am dat restart! Oare de ce nu mă opresc eu în moment? Lasă pelerina, copilul mic doarme cuminte pe zgomot de stropi. Copilul mare merge cu acadeaua lui în ploaie. De ce nu stau??
Stai, Andree dragă! Oprește-te. De când nu te-ai mai bucurat de ploaie? Când plouă încrunți deja privirea că pfff, e complicat să mergi pe stradă cu doi copii mici și să ai grijă și să nu îi ude.
Oprește-te în moment! Admiră ploaia și copilul ce dansează în ea, în mână cu a sa acadea, sună poetic știu. Dar viața e și poezie, oameni buni!
Daaaa, m-am oprit. Să privesc copil în pelerină verde, cu mâinile aripi, cu o acadea în mână pe care o mai linge de stropii de ploaie. Și după foarte mult timp, să mulțumesc lui Dumnezeu pentru ploaie, căci fără ea astăzi aș fi uitat că bucuriile sunt simple și nu se anunță! Se consumă sub umbrela imprevizibilului! Musai să ai radar să le oprești și să le trăiești! Cum? Să fii prezent!
Căci trec cu viteza luminii pe lângă noi și nici măcar nu le observăm. Ne trezim că ne simțim copleșiți de graba vieții.
Luați radarul cu voi și mai opriți din când în când câte un moment! Să-l sancționați că circula așa repede! Cum? Traindu-l!! O să vedeți că brusc, știe să stea și în loc și să fie infinit.
Vă zic, am zile când radarul meu nu-mi funcționează. Dar azi mă bucur că l-am scos din dotare!
Să ne citim cu bine!
Andreea R. Crainic
One Comment