Au înnebunit salcâmii. Salcâmii din spatele casei. Atât de tare, încât au aplecat clopote albe înmiresmate. Iar vântul, șiret și el, aduce adierea mirosului până în curte.
Cu precădere la apus. Atunci mirosul de salcâmi îți intră până în măduva oaselor, dacă există așa ceva. Orice ai face, nu ai cum să nu fii atins de o astfel de mireasmă.
Iată, dragi cititori, un alt miros al României care mie îmi umple nările zilele acestea.
Nu l-am mai simțit de peste douăzeci de ani, de când am plecat din satul natal, și totuși are o prezență atât de actuală în memoria mea de mirosuri.
Din nou, un miros care mă plimbă direct în copilărie, când veneam la bunici și mergeam cu mătușile mele cu vacile. Era o splendoare să miroși salcâmi înnebuniți în timp ce pierdeai vremea pe dealuri.
Dar acum nu sunt pe dealuri, sunt în curtea bunicii și, totuși, mirosul salcâmului înflorit mă invită să fac un pas, musai, înapoi în copilărie.
Miroase a copilăria din mine, care mânca florile de salcâm albe. Erau ușor dulci, dar, ca să mă bucur de ele, mâncam mai ales baza clopoțelului. Mirosul care te invita să-l și mănânci. Să nu credeți că nu m-am înfruptat și acum din câteva flori.
Nectarie chiar m-a întrebat curios de ce le mănânc.
— Le mănânc, mami, pentru că mi-e dor de copilărie. Așa făceam atunci.
El a început să râdă.
Ei bine, nu a călătorit cu totul mirosul până în Spania, dar floarea de salcâm sigur a călătorit cu valiza, pentru că acolo mă înfruptam din dulceața de salcâm a mamei. O delicatesă românească, pe care o împărțeam, desigur, și cu alți români.
Dar niciodată, cât am fost în Spania, nu mi-am amintit de miros. Cum de n-am intrat eu în raiul miresmei salcâmilor, care să mă aducă o fugă acasă cu mintea?
Și cred că am găsit și răspunsul.
Inima mea a pus într-un cotlon ascuns această miresmă a salcâmului, ca nu cumva să mă doară dulceața ei. Așa că mai bine a dospit și-acum recuperează în curtea bunicilor. Altfel nu-mi explic cum niciun colț din curte nu scapă de mireasma lui.
Câte amintiri cu bunicii nu sunt însoțite de parfumul salcâmilor? Sau câte jocuri ale copilăriei? Câte plimbări în pădure, câte luni mai?
Când închideți ochii, mai simțiți și acum nebunia salcâmilor?
În perioada lor, România miroase altfel. Pădurile te învăluie, te ademenesc, îți aduc aminte de altă rânduială.
Satele sunt parfumate, ogrăzile înmiresmate, iar copilăria se trezește și aleargă desculță să te prindă puțin în mrejele ei.
Au înnebunit salcâmii bunicilor, e clar. Dar nu numai ai lor, ci ai întregii Românii.
Iar eu mă gudur prin iarba înaltă din spatele grădinii, îmi înving frica de șerpi și mă las purtată de mireasma albă care curge peste dealuri și peste ogrăzi, reamintindu-mi că sunt ACASĂ.
Am deschis ușa cotlonului din inimă pentru că mirosul de salcâm înflorit nu mai doare.
Miroase și vindecă.
Andreea R. Crainic
Din seria Mirosuri ale României