Mirosuri ale României

A făcut mama o oală de ciorbă de cartofi astăzi. Și, la sfârșit, când am pus-o în străchini pe masă, îmi zice să mă duc în grădină să aduc niște leuștean.

Și mă duc, oameni buni. În grădina bunicilor, dinaintea casei, unde au crescut câteva tufe generoase din verdele ciorbei.

Rup câteva frunze și mă pomenesc în multe gânduri și trăiri.
N-am cum… n-am cum să nu-mi vină să sărut fiecare frunză verde, să trag mirosul acesta în nări până amețesc, să nu mă gândesc cu bucurie: ce binecuvântare că în nările mele intră miros de leuștean verde, proaspăt rupt.

Iată, un miros al României. Al bucatelor bunicilor noștri. Un miros care, pe fiecare dintre noi, ne poartă numaidecât în copilărie, acasă.

Și n-am putut să nu-mi amintesc de duminicile în care mergeam la biserică, în Bilbao, în Spania. Și după Sfânta Liturghie, oamenii, în vremea aceasta a anului, împărțeau leuștean verde între ei, venit de acasă.

În creanga aceea de leuștean pe care o primeam fiecare era bunica, bunicul, mama și tata, care încă stau la prispe și își rup privirile la poartă. Erau mâinile lor care prășeau și rupeau buruienile de lângă leuștean.

Tot mâinile lor rupeau leușteanul, cu inimă largă, fără părere de rău. Îl ciopârțeau zicând că o să crească altul, ca să trimită copiilor leuștean în țări străine.

În creanga aceea aveam pusă toată România. Tot verdele țării noastre. Toate mirosurile care doar în casele românilor se găsesc. Și care străbat granițe, vremi și timpuri.

Pe lângă iPhone-ul acela de ultimă generație, pe blatul de bucătărie, stă creanga de leuștean, care mai îndulcește din amărăciunea acestor „binecuvântări” de care avem parte în afară.

Este adevărat: evoluția materială din afară mai adapă dorurile, le mai pune pe pauză. Dar chiar și așa, când vedem și mirosim o creangă de leuștean, parcă începe să curgă fluviul dorurilor adunate și puțin strigate.

Dar să ne întoarcem în grădina bunicii.
Cam atâtea gânduri am avut în câteva clipe. Câte am mai apucat să scriu aici, căci multe s-au pierdut.

Mi-am amintit, dragilor, că mirosul de leuștean ne aduce numaidecât acasă. În orice loc am fi, oricâte posibilități materiale am avea, mirosul de leuștean deschide un cufăr cu doruri și ne cufundăm în el.

Iau mâna de leuștean culeasă, o pun în ciorba de pe masă și apoi îmi miros mâna. Întind rufe albe pe sârmă și mirosul de leuștean tot nu s-a dus din nările mele.

Miros a România.

Mirosuri care ne aduc acasă și care nu ies din noi. Și, la cel mai mic semn, ne năpădesc și ne umplu de doruri de cei dragi, de locuri care ne așteaptă.

Mirosul de România, oricât am vrea să-l spălăm, nu iese niciodată din noi. El călătorește, pare că lâncezește, că nu se mai simte, până când vine iar primăvara peste el.

Mulțumesc, Doamne, că miros a Românie.