Nu știi cum e să respiri România cu toți plămânii până nu ești plecat.
Nu știi cum să privești România și cu ochii minții până când nu calci pe pământ străin.
N-ai idee cum este să miroși această țară până nu-ți lipsește până și mirosul de baltă de după ploaie.
N-ai simțirea de a duce către suflet sunetele acestei țări până când nu tânjești după clopotul de sâmbătă seara.
N-ai chemarea de a iubi acest pământ până când nu-ți vine să-l săruți la fiecare aterizare pe plai românesc.
Asta îmi spun mie astăzi, un român plecat și reîntors, care simte și trăiește România cu toate simțurile. Care, în ciuda tuturor neajunsurilor, se desfată în acea Românie despre care prea puțin se strigă.
România bunicilor. România ulițelor pline de copii, a câmpurilor bogate, a oamenilor care încă fac cărări între case, a agricultorilor care pun hrană sănătoasă pe masă.
Dar, mai ales, o Românie a lui Hristos. O Românie în care sihăstriile încă își adună oamenii, în care siluetele cu rase negre încă se opresc la fiecare trecător, în care Heruvicul îi aduce pe toți heruvimii să ne desfete auzul.
N-am simțit atâta drag de România până n-am fost plecată din ea. Și, în această simțire, nu romantizez o Românie care nu există, ci aduc la lumină un loc care, atunci când este privit cu sufletul, are pur și simplu o altă priveliște și cu totul alte lucruri de oferit.
România îți oferă ceea ce îi dai ocazia să-ți ofere. Câte șanse îi dai, atâtea îți întoarce.
Poate că nu ne-am așezat întru totul, dar sufletele noastre s-au luminat de la primul pas făcut acasă. Încă o dovadă, pentru noi, că bucuria vieții nu stă în posibilitățile materiale, ci în posibilitățile sufletești pe care le avem de a deveni oameni în slujba binelui.
Și, după un an în România, cu toate greutățile parcurse, încă îmi strig în cămara sufletului: ce bine se simte să fii acasă. Să trăiești și să fii cu totul într-o singură lume, să nu alergi ca să-ți faci loc undeva, ci pur și simplu să crești.
N-ai cum să nu iubești România după ce te-ai străduit, cu toate puterile simțirii, să iubești un alt pământ și n-ai reușit.
Același verde, poate, dar nu verdele copilăriei tale.
Același cer, poate, dar nu cerul părinților tăi.
Aceleași anotimpuri, dar nu anotimpurile în care ai crescut.
Și-atunci respiri România cu toți plămânii. Trăiești, cu toate simțurile tale, toate simțurile ei. O auzi altfel. O miroși, o guști, o atingi și o pășești cu toată greutatea ta de om.
Căci străinătatea ți-a ascuțit toate simțurile și n-ai cum altfel decât să o respiri în întregul ei.
Am să respir România cu toate simțurile și-am să am răbdare cu ea, așa cum și ea a avut cu mine și m-a așteptat.
M-a primit înapoi și mi-a redat cel mai de preț dar:
un acasă.