Stau în pat lângă Serafim. E amiază și am ațipit lângă el… N-am mai ațipit de mult la prânz, dar astăzi parcă trupul meu avea alt plan.
Și acum stau lângă el, tastez după vreo treizeci de minute de odihnă trupească și aș zice chiar și sufletească. Nu mă simt vinovată, cum aș fi făcut altădată, nici n-am altele după care să alerg.
Nectarie e prin curte cu unchiul și Gheorghiță, care lucrează să readucă la viață camera unde și-a petrecut tata mulți ani. Și stau totuși liniștită, scriu, pentru că cerneală îmi curge. N-aș vrea să facă fluviu și să mă înec într-o mare albastră.
Curge pentru că simt că mesajul de astăzi de dat lumii este că prea mult alergăm și îmi dau seama de asta de când sunt la sat.
Aici viața are alt ritm. Un somn la prânz nu e vinovăție în ochi, nici pași lipsă către ceva ce urma să fie făcut. Aici trupul își face rondul, dar își și ia dreptul să se aștearnă pe patul din arcuri, dacă trupul o cere. Și nu e vinovăție.
În Bilbao alergam mult. Nu reușeam nici să mă așez 30 de minute pe canapea, darmite să mai dorm. Eram mereu într-o continuă luptă, deși eram conștientă de această stare. Orașul mi-o impunea. Și mai cred ceva. Că starea aceasta de a reuși să mă opresc vine și din faptul că mă simt în siguranță, în locul potrivit, și atunci trupul meu lasă garda jos.
N-am înțeles aproape niciodată legătura asta cu pământul, până când am ajuns în Spania. Cred că rădăcinile trimit semnale clare trupului că este unde trebuie și se așterne așa un soi de liniștire care îți permite să fii mai mult în viața ta, să alergi mai puțin.
E o teorie a mea, poate niciodată demonstrabilă, dar simt că locul în care sunt, casa în care mă aflu, mă ajută să mă simt în siguranță, la poalele stejarului bătrân… satul natal.
Poate de aceea am ațipit… n-am mai alergat. Pentru că nu mă mai zbat să mă înfing undeva, mă străduiesc doar să trăiesc cu rădăcinile deja prinse și să rodesc. Rodesc în a sta, în a observa copiii, în a mă bucura de cei dragi, în a mă așeza diferit.
Am ajuns să înțeleg cumva că fiecare om are o anumită vibrație cu un anumit loc. Cred că trupul, mintea, întregul nostru captează asta. România are o anumită vibrație interioară pe care eu o simt de la primul pas.
Când ne-am reîntors acasă, mă imaginam pupând pământul, dar s-a iscat o ploaie și pământul nu l-am mai pupat. Dar trupul meu a pupat cu totul fiecare bucățică călcată în toate aceste luni. Dar astăzi m-am oprit și nu m-am simțit vinovată. Dimpotrivă, am simțit că îi dau trupului ce are nevoie pentru a funcționa sănătos pentru viața mai departe.
Știu că se vorbește mult despre faptul că liniștea o găsim în noi, ceea ce este complet adevărat, dar pentru a găsi această liniște e nevoie cumva să avem și o ordine exterioară. Să simplificăm peisajul vieții, ceea ce la oraș este mai greu de atins.
Nu mai alerga. Așază trupul în saltea când o cere, pune-l la muncă atunci când e de muncit, caută locul cu care vibrează întregul tău.
Și-acolo construiește.
Andreea R. Crainic