Mulțumesc, fântână, că am băut apă!
Ce lecții simple ne vin de la copii, dacă suntem dispuși să le primim.
În ultima săptămână cutreieram prin cartier, în toate locurile în care ne-am aventurat noi în acești șapte ani de străinătate, înainte să ne întoarcem ACASĂ, în România.
Ne-am gândit să fie un soi de „la revedere” și să facem un album din toate locurile care ne-au oferit momente prețioase de luat cu noi.
Așa că, timp de o săptămână, am luat locuri la perindat.
Parcuri, școli, alei, tobogane… Pe unde nu perindă o mamă cu copiii ei în șapte ani?!
La un moment dat, trecem pe lângă o fântână, iar SERAFIM, cu glas plăpând, îi spune:
– Mulțumesc, fântână, că am băut apă!
A fost primul moment de dor sau nostalgie… M-am trezit într-o clipită în momentele în care se jucau cu prietenii și m-am revăzut de atâtea ori umplând sticla cu apă.
Nu știu dacă aș fi putut să îi mulțumesc mai frumos acelei fântâni, dar, de multe ori, mi-am dat seama că unele lucruri le luăm de bune doar pentru că sunt acolo.
Și, din obișnuință, ratăm conștientizarea că cele mai neînsemnate lucruri adapă cele mai esențiale nevoi.
– Mulțumim, fântână, că am băut apă!
Faci parte din amintirea noastră esențială, de luat cu noi oriunde mergem.
Îți mulțumesc, copile, că vezi cu ochii tăi simpli, nepătați, cele mai frumoase lucruri, pe care rareori ne mai oprim să le apreciem.
Îți mulțumesc că, din când în când, lentila ta sparge lentila mea de adult, pe care o port, și mă lasă și pe mine să văd, când am inima deschisă, lumea esențială.
Lumea lui Dumnezeu!
Andreea R. Crainic