Copile, să nu stingi luminița din tine
De ziua ta îmi doresc să nu-ți stingă nimeni și nimic luminița din tine. Deși, uneori, e foarte greu de ținut aprinsă.
Sunt atâtea vânturi care ar sufla să o stingă. Atâtea vânturi de „cum ar trebui să fii”, să gândești.
Uneori, strada ta se îngustează considerabil de limitările noastre umane și de neputințele noastre ca părinți. Dar îmi doresc să poți să răzbești în această strâmtorare.
Îți doresc pistă largă, să poți să-ți întinzi aripile. Și, deși drumul tău adesea se strâmtorează, să poți să te strecori urmând firul tău roșu: pe Dumnezeu din tine.
De ziua ta îmi doresc să-ți cultive vederea codrii verzi, auzul să ți-l mângâie izvoare reci, pașii să ți-i obosească alergatul prin lanuri sălbatice.
Îmi doresc să rămâi copilul natură, puiul care știe să facă adăpost vrăbiuțelor, vieții, când frigul o lasă descoperită.
Să-ți fie teren de explorare râpele… și vântul să-ți mângâie obrajii când simți că îți e greu.
Să-ți găsești în ploi odihnă, să-ți admiri, ca un pictor iscusit, tabloul tău preferat: apusul soarelui.
Îmi doresc să te găsești și să te alegi pe tine în continuare, deși asta se poate traduce ca o „obrăznicie” și neascultare. Să poți să ne ierți dacă ne dorim să ne oprim din drum, să ai răbdare cu noi, să putem cuprinde dimensiunea libertății tale.
Pentru zilele noastre pari un copil cu fire încâlcită, care își poartă părinții pe drumuri neumblate.
Recunosc, uneori îmi așez obrajii în palme și-mi iau răgaz să învăț cum să continui. De multe ori nu știu.
Dar apoi te zăresc între orbiri cotidiene și-mi trimite Dumnezeu momente de sclipire, să te văd altfel.
Să mă transform în elicopter și să-ți văd limpede ființa.
Mă salvează aceste rare clipe de limpezire să pot ajunge mai ușor la tine. Nu reușesc mereu să găsesc drumul, dar când mă aflu pe el, te văd pe tine. Așa cum ești. Și mi se așază sufletul ca și cum ar sta chiar în palmele Lui.
În acești ani am înțeles: tu ești copilul care nu străbate drumuri bătătorite.
Necunoscutul îți e prilej de înaintare, în timp ce eu, în dorința de a te proteja, te trag adesea pe căi umblate.
De ziua ta și totdeauna îți doresc pași siguri pe căi neumblate, cu grijă trează.
Deși asta înseamnă pentru mine veghere nesfârșită de mamă, la margini de lumi necunoscute.
Nectarie, îmi doresc doar atât: să nu stingi luminița din tine. Acolo îl găsești pe Dumnezeu, îți afli Betleemul, ca să te poți desăvârși întru această lume. Nu o stinge, copil bun.
Chiar dacă vânturi vor bate, furtuni vor veni sau suflări de oameni o vor face să tremure.
Păstreaz-o aprinsă.
Ea te va călăuzi să-ți găsești mereu drumul către TINE.
Și iartă-ne dacă, de multe ori, chiar suflarea noastră mai că o stinge. Tu să continui, căci noi, și cu lumina stinsă, îți vom ține pașii întregi.
Andreea R. Crainic