Mi-a fost frică de AI (Artificial Intelligence). Pentru că scrie bine. Am auzit de ea de anul trecut, la începutul anului. Târziu, nu?
Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce se va întâmpla cu cei care scriu?
Am trecut prin perioade în care nu mai vedeam sensul la scris. Nu-l mai înțelegeam. Mi-am zis: toată lumea scrie. Și scrie, poate, mai bine. Fraze bine așezate, editor AI. Fraze scurte care captează ușor mintea, te țin acolo.
A fost în mine un soi de răzvrătire. Apoi m-am reîntors. Totuși, orice instrument are două tăișuri. Să vedem ce poate face AI-ul pentru mine, cât timp eu sunt în control. Și l-am folosit în munca repetitivă.
Atât de saturat era creierul meu de texte AI, încât am ajuns să cred că scriu greșit. Mă trezeam folosind formulări specifice inteligenței, dar apoi mi-am dat seama că și acestea sunt mecanisme umane care au funcționat și înainte, pe care AI le-a adoptat.
Și atunci mi-am amintit ceva.
O analogie a părintelui Sorin Mihalache: diferența dintre plăcere și bucurie.
Plăcerea se consumă pe moment (ai mâncat o prăjitură, a fost intens și de scurtă durată), pe când bucuria dăinuie mult timp în om. Are o altă unitate de măsură. Așa cum e și cu scrisul.
Dar așa este că e tare greu să digeri formulări de genul „nu, ci”? Ei bine, am ajuns să fug de ele, încât aproape că nu mai există în scrierile mele.
Dar astăzi știu, înțeleg. Poate că acum toată lumea scrie. Poate că sunt multe rețele frumos ambalate în cuvinte funcționale. Dar scrisul „uman” rămâne viu. Pentru că în scrisul uman sunt trăiri, vulnerabilități. Scrisul uman creează acel fir roșu între cititor și cel care a așternut.
În scrisul uman sunt trăiri macerate, lăsate la dospit, odihnite și aduse în lume cu mult mai multă responsabilitate. Acolo e bucățică de om, parte din trăiri.
Poate că scrisul cu AI are funcționalitate de moment, e perfect așezat și frumos împachetat. Îl consumi pe moment, îți place și mergi mai departe.
Dar scrisul uman are altă unitate de citire. Scrisul uman rămâne, schimbă, adună, vindecă. Se consumă cu grijă, în cantități mici și lasă urme la care revii. El dăinuie în cititor încă o vreme. Poate chiar schimbă îi schimbă traiectoria.
Poate avem nevoie și de adrenalină în citit, de fraze care ne prind instant și ne urcă frecvența în secunde.
Dar simt că omul e cel mai sănătos în trăiri când își ia răgaz să stea. Să simtă, să digere, să se piardă în fraze cu virgulă sau să pună chiar trei puncte la final…
Omul încă are nevoie de experiența aceasta a cititului „lung”, care să nu-i ridice sprâncenele pe moment, dar care să desprăfuiască bucăți de inimă, să așeze minți în carantină… să dea voie să stea.
Omul încă are nevoie să-și alimenteze intelectul cu răgaz, să disece ceea ce ochii aștern în minte. Omul are nevoie să traducă ceea ce citește pe limba sufletului, și asta cere timp.
Așa că am să continui să scriu, să rămân aici, în fraze mai lungi, nu chiar perfect așezate.
Scrisul meu așteaptă cititorii, acei oameni care încă își mai iau timp pentru trei puncte la final de text. Care își caută deznodământul în ei și care nu se mulțumesc doar cu texte ce vin cu soluții și paradisuri lexicale.
Știu că omul încă mai citește și pentru a-și construi propriul deznodământ și încă mai este însetat după scrieri cu finaluri deschise.
Omul încă se mai unduie pe fraze lungi.
Încă mai poposește în oaze literare, încă ia personalul și deschide cărți, pentru că-i place să poposească în fiecare stație, să-și încarce sufletul cu imaginea fiecărei opriri. Să se ridice din căderi narative, să se frângă la fiecare punct culminant.
Pentru că scrisul uman are altă unitate de citire…
Sunteți de acord cu mine?
Îți mulțumesc că ai ales să mă citești astăzi pe mine.
Andreea R. Crainic