Mă văd din afară –
gesturi, vorbire, mersul.
Mănânc pe-un dog niște salam cu muștar,
ascult Pink Floyd la o cască,
la urechea mea cea bună.
Apoi te zăresc –
tu din mine, eu în tine iar.
Gândul îmi zboară la copilărie,
ce nu se mai întoarce nici în vizită măcar,
căci sunt tată la altă copilărie –
a lui Serafim. A lui Nectarie.
Tată din tată – asta mi-a fost dat mie,
și nimic nu poate fi mai înălțător vreodată
decât să-mi fiu din tine tată,
la rându-mi tată.
Nectarie, Serafim, tată,
stele sunt prea puține pe bolta cerească toată
pentru a vi le face cadou, pentru a vă mulțumi.
Căci datorită vouă eu pot fi tată.
Pe mine m-ați ales din străfunduri de ceruri,
ați adus soarele și mii de galaxii
în trupuri cu buze moi de copii
și brațe ce mă cuprind de fiecare dată.
Îmbrățișările, săruturile și vocile voastre
le pun în adâncul inimii mele,
de unde să-mi curgă în suflet
atunci când voi fi bătrân și observator de viață,
să nu uit că a curs în mine un tată din tată.
Andrei Crainic